Don't Blame Me

Capitolul treizeci și trei

"I'm so afraid of losing something I love that I refuse to love anything."

- Jonathan Safran Foer

- Nu este nimic mai dulce decât să fii acasă! urlu încântată și arunc pistolul pe suportul din fața mea

Mi-am îndepărtat căștile izolante fonic și apoi ochelarii de protecție, aruncându-mi privirea înspre David. El zâmbea fericit, privindu-și pistolul din mână, placat cu inserții decorative de aur. Bineînțeles că putea folosi un pistol propriu într-un club de trageri. Până la urmă, era vorba de el.

- Nu-i așa că nimic nu este mai dulce decât îndesatul gloanțelor în ceva, orice?

Am râs și ne-am îndreptat către cabine, pentru a lăsa acolo echipamentul folosit. Urechile mele erau îndeajuns de formate pentru a suporta sunetul asurzitor al pistoalelor deturnate, însă David nu era de acord cu faptul că nu folosesc protecția.

Mi-am îndepărtat vesta care cântărea câteva kilograme și am lăsat-o pe banca de lemn joasă, îmbrăcând în schimb puloverul meu negru care era mult prea gros pentru vremea călduroasă de aprilie din Toronto. Dar am estimat greșit prognoza de astăzi.

În timp ce David își îmbrăca sacoul negru, lumina reflectată în ghiulul imens de pe deget mi-a orbit ochii. Ghiulul care îi aparținea lui Alberto. Amintirile acelei nopți au fulgerat din nou prin fața ochilor mei. Trecuseră deja o lună de zile de atunci. 

- Chiar este necesar să îl porți? întreb făcând referire la inelul gros

- Bineînțeles. Trebuie să ai parte de un omagiu de la fiecare viață luată. O să înveți și tu asta la un moment dat.

Am ieșit din clădirea clubului de trageri și ne-am îndreptat către mașina lui din parcare, urcând și pornind de pe loc. Atmosfera din Toronto era călduroasă și nu mă făcea decât să realizez cât de dor mi-a fost de acest loc, de casă.

- Când vei merge în service după mașină? mă întreabă David deodată

- Mâine dimineață.

Nenorocita de Star este o pofticioasă care are nevoie de analize regulate și mici ajustări. Actual a trebuit să o las la băieți pentru schimbul de ulei și ceva modificări pentru lichidul de frânare.

- Deci, să recapitulăm pentru diseară. Trebuie doar să vorbesc cu Dean?

- Da, adică să îi distragi atenția lui Dean. De restul de vom ocupa noi.

În final, David oprește mașina în fața casei mele. Mica clădire cu nuanțe de verde închis și curtea din față cu flori atât de colorate, plantate de bunica mea. Cu ferestre mici și un pridvor proaspăt vopsit în alb, ce avea un leagăn pe care eu și bunica mea ne bem ceaiul în fiecare dimineață încă de când m-am întors aici. De când m-am întors acasă.

Însă ca și înainte, nimic nu era la fel fără bunicul aici.

- Vic... îmi atrage David atenția și îmi îndrept capul în direcția lui. Ți-am pregătit un cadou, este în camera ta. Poartă-l la noapte.

Am mișcat afirmativ din cap zâmbind și am părăsit vehiculul, urmărind apoi cum dispare din peisaj după colțul străzii.

Mi-am îndesat mâinile în buzunarele de la spate și m-am îndreptat către leagăn, așezându-mă în el și scoțând anticul pachet de țigări Lucky Strike, aprinzând una și ridicându-mi genunchii la piept și lăsându-mi capul pe spate.

- Aspectul de adolescentă rebelă îți stă atât de bine.

Aud glasul bunicii mele și rânjesc. Este atât de silențioasă. Nici măcar nu am auzit-o venind aici din casă. Mi-am ridicat capul și am privit femeia sfrijită din fața mea. Cu umerii adunați și puțin cocoșată, cu părul cărunt dar atât de frumos aranjat într-un coc elegant. Pielea ei ridată și mersul legănat.