Don't Blame Me

Capitolul douăzeci și șapte

"Give me a few days of peace in your arms — I need it terribly. I'm ragged, worn, exhausted. After that I can face the world."

— Henry Miller, A Literate Passion: Letters of Anaïs Nin & Henry Miller, 1932-1953

Există o zi mai urată decât data de paisprezece februarie? Nu. Această zi oribilă nu putea fi depășită vreodată.  De acea, în ciuda holurilor academiei decorate precum în liceu și grădiniță cu inimioare roșii de hârtie și afișe cu Cupidon, încerc să le ignor și să mă prefac că este doar o zi obișnuită.

Până la urmă, era. Însă cel mai agasant lucru era plescăitul cuplurilor care se sărutau prin toate colțurile și nu se temeau ca în ziua de astăzi să își exprime falsa dragoste.

Doamne, era atât de scârbos totul încât voiam să vomit. Și era numai prima pauză dintre cursuri. Ziua de astăzi era plină și trebuia să rezist până la final înconjurată de toate aceste scârboșenii roși.

Dar aveam alte probleme pe cap. Încă de când am ajuns în incinta academiei, Alyan mă urmărise cu privirea și când mi-am verificat contul de Instagram, mă trezisem cu o urmărire din partea lui, apoi o apreciere la ultima poză, cel mai probabil în speranța că îmi va atrage atenția. Și când am ieșit de la primul curs avut, el se afla iar în proximitate. Damon a fost la același curs. Pe când Alyan îl privea cu atâta ură și dispreț, brunetul aproape că nici măcar nu îl observase.

Veronika îl aștepta la colțul holului. Ea îmi făcuse cu mâna când m-a observat în timp ce îl aștepta, apoi și-au continuat drumul împreună. Mi-am rotit ochii peste cap. Mândria pe care o căpătase Veronika era iritantă. De parcă Damon ar fi ales să petreacă această zi lângă ea în detrimentul meu și era roșie de bucurie. E o proastă dacă crede asta cu adevărat.

Damon mi-a spus că este confuz în legătură cu ea. Și că și-ar dori să renunțe subtil și lent, însă a trecut destulă vreme de atunci. Nu a renunțat. Poate că totuși percepția i s-a schimbat între timp și Veronika începe să îl atragă. Poate că ea este cea lângă care va experimenta numai puțin din dragoste. Îi urez succes.

Încă de la acea ultimă conversație de acum două săptămâni, am avut puține interacțiuni. Ne-am întâlnit duminica trecută acasă la familia lui pentru a servi prânzul împreună, iar apoi a condus-o într-o zi pe Darcy la cămin și am discutat puțin despre plecarea lui Hayden. Am întrebat dacă cineva are habar despre ceea ce voia să facă în legătură cu medicina, însă a negat. Pentru că nici el nu era convins în legătură cu asta.

Darcy apare entuziasmată în fața mea și îmi taie calea, zâmbetul ei larg orbindu-mă cu strălucirea lui. Astăzi se aranjase mai mult decât în zilele obișnuite. Avea un look natural și spectaculos în același timp. Părul ei brunet curgea precum o cascadă dreaptă pe umerii ei, iar pomeții îi erau roșii. Ochii ei întunecați erau strălucitori.

- Doamne, Vic, ucizi tot spiritul acestei sărbători cu acea figură. spuse ea și îmi cuprinde brațul

- Ai cu adevărat speranța că voi fi pro acestei zile?

- Nu, însă nu mai fi atât de morocănoasă.

Privirea ei s-a plimbat în jurul nostru și când îi observase pe Damon și Veronika, zâmbetul ei de pe buze a dispărut și își lipește buzele într-o linie dreaptă, privindu-mă înapoi pe mine. Am oftat și mi-am așezat mâinile pe umerii ei.

- Nici măcar nu îndrăzni să spui ceva legat de asta. o sfătuiesc și îi scutur corpul

- Dar...