Don't Blame Me

Capitolul douăzeci și patru

"But I am very homesick for arms that have never held me."

- unknown

Cu cât mă apropiam tot mai mult de moșia familiei Northwest, cu atât palmele mele deveneau tot mai transpirate și fierbinți, încleștate pe volanul de piele a lui Star. Darcy se afla în dreapta mea și pălăvrăgea despre ziua de mâine. Era entuziasmată și îmi spunea doar frânturi din poveste. Data de 19 ianuarie reprezintă un eveniment important printre elevii academiei Saint Northwest. Ascuns în profunzime de ochii profesorilor, studenții din primii ani vor fi selectați pentru a participa la competiția pentru un soi de adunare privată, despre care nimeni nu poate ști cu adevărat că există.

Era un rahat.

Dacă nimeni nu poate confirma că există, atunci de ce data de 19 ianuarie este atât de importantă pentru această grupare.

Conform tradiției acestui clișeu, acest lucru nu ar trebui făcut la începutul anului universitar? Însă Darcy mi-a explicat că în tot acest timp studenții din primul an au fost analizați și urmăriți îndeaproape, pentru a decide cine va fi ales pentru a participa la competiție.

Am întrebat-o de asemenea cu ce se vor alege cei ce vor trece de probe. Nu știa. Fiindcă nimeni nu avea dreptul să vorbească liber și deschis despre această frăție. În fundul minții mele, vizualizam acele scene clasice din filme, în care o frăție semnifică o adunare de poltegreisti satanici care îl închinau pe Lucifer și sediul lor se afla undeva în subsolul bibliotecii. Și toți purtau mantii lungi care le acopereau capul.

Rahat. Nu aveam de gând să mă stresez cu așa ceva.

Aveam altceva pe cap acum. Trebuia să acționez și să îl abordez pe domnul Dalton Northwest, așa cum i-am promis lui Damon. Trebuia să fac asta. Fiindcă ajutorul lui Damon a fost de folos. Veniturile mele s-au mărit de îndată ce el m-a dus la petreceri din Greensboro bine selectate, cu un public care era în favoarea consumului drogurilor. Era rândul meu să îl ajut pe acest nenorocit.

De aceea hainele mele erau cât se poate de îndrăznețe. Dar nu la vedere. Blugii mei erau foarte mulați și era una din acele perechi care îmi făceau fundul să arate bestial, bine format și bombat. Iar sus purtam o bluză scurtă cu decolteu în V, lăsând la vedere linia sânilor mei uniți de sutienul cu push-up. Dar bluza îmi era ascunsă momentan de un pulover gri cu glugă.

Aveam emoții. Și nu pentru că îmi era teamă sau pentru că nu aș putea să purced, ci îmi era teamă că voi răni pe cineva în acest proces, dacă vom duce planul la bun sfârșit. Și anume, acea persană era Darcy.

Darcy a devenit o slăbiciune pentru mine, chiar și înspre surprinderea mea. M-am protejat de un atașament ca acesta de când mă cunosc. Dar nu mă miră, fiindcă de când am ajuns aici toate regulile mele au fost călcate în picioare. Am devenit sensibilă.
Darcy a reușit să îmi zgârie zidurile cu unghiile ei lungi negre și să distrugă pragul de protecție. Prin urmare, nu voiam să o rănesc.

Dar afacerile sunt afaceri. Și pentru asta sunt crescută.

Când am intrat pe drumul de pietriș din incinta moșiei, am înghițit în sec. Am parcat-o pe Star lângă bătrânul Mustang roșu și acel câine idiot al lui Damon a sărit pe mine când încă nici nu eram ieșită complet din mașină.

Mi-am rotit ochii peste cap și am încercat să îl îndepărtez de pe mine. Cerșea atât de multă afecțiune încât era patetic. Darcy nu a fost încântată de faptul că animalul mi-a oferit mai multă atenție mie, pentru că ea îl adora. Și l-a jignit, spunând că este un măgar exact ca stăpânul lui.