Capitolul treizeci și patru

283 33 10
                                    

"You taste like heaven, but God knows you're built for sin."

- Framing Hanley, Built for Sin

Când am parcat-o pe Star pe aleea din fața casei mele, mi-am lipit capul de tetieră, bucurându-mă de compania ei după câteva zile de pauză în care am fost despărțite. Și să o cert pentru că mi-a ars portofelul atât de tare controlul și analizele ei. Nemernică pe patru roți. Nu au costat toate acestea cât a costat un plin în rezervor. Nehalită.

Beatrix era total diferită. Cumpătată și atât de ușor de întreținut. Nu am vizitat mecanicul cu ea decât când aveam nevoie de schimburile regulate de piese și cele necesare. Niciodată nu s-a stricat și nu m-a lăsat la greu. A fost mașina visurilor oricui. Desigur, nu se compară cu un Lamborghini, însă ai nevoie de nervi de oțel și răbdare infinită pentru o astfel de mașină. Cât și un portofel gros.

Am coborât din ea și am intrat în casă, servind prânzul cu bunica mea. Ea continua să mă întrebe despre detalii legate de noaptea trecută. Am evitat să detaliez situația și i-am explicat pe scurt cele întâmplate. Anume că planul a funcționat și este încă liniște. Însă nu pentru mult timp. Cel mai probabil creierul lui Dean nu se curățase complet de toate prafurile consumate în seara precedentă.

- Să te pregătești, la ora douăzeci vom pleca la concert.

Ea râde și mișcă afirmativ din cap. Tory Lanez are un concert astăzi în Toronto. Am aflat despre el încă de trei săptămâni și încă de pe atunci mi-am cumpărat bilete, pentru a fi sigură că nu ratez un astfel de eveniment astral. Nu l-am văzut până acum în persoană. Și gândul că voi asculta live Last Kiss of Nebulon mă face să îmi ies din minți. Cu greu îmi mențin entuziasmul. De parcă aș fi o adolescentă în călduri.

Cine poate fi mai potrivit să mă însoțească decât bunica? Ea a fost victima principală atunci când am început să îl iubesc pe acest artist și să îi fredonez versurile melodiilor prin casă câte douăzeci și patru de ore pe zi.

Am urcat în dormitorul meu și m-am întins în pat, în timp ce mă gândeam ce aș putea îmbrăca diseară. Nu aveam habar. Nu am mai fost până acum la un concert atât de mare. Deși șifonierul era ticsit cu haine, nu aveam nici cea mai vagă idee.

Telefonul meu vibrase și am citit de îndată mesajul primit. Foarte puțină lume avea acest număr nou de telefon, deci eram atât de curioasă. Însă am oftat profund când am văzut cine era.

Necunoscut: Sunt Nolan, Vic. Ce mai faci?

Oh, Doamne. Încep să cred că a fost o greșeală tot ce am făcut aseară cu el. Nici măcar nu voiam să îl întreb cum făcuse rost de numărul meu. Cu siguranță a fost mâna lui David aici. Am decis să nu îi răspund până mai târziu. Nu aveam despre ce să discut cu el. Și în nici un caz nu voi ieși cu el. De curând va pleca înspre Statele Unite. Și din câte am auzit de la David, este un american cu acte în regulă imigrant ilegal în Canada.

Mi-am pus căștile în urechi și melodia Double Fantasy mi-a mângâiat timpanele în vreme ce făceam ordine prin lucruri și încercam să găsesc o ținută. Nu am fost șocată să găsesc cartea Codul Bunelor Maniere pe fundul dulapului, ascunsă de alte lucruri inutile pe care le dețineam. După ce i-am aruncat-o, refuzând primirea ei, a citit-o pentru mine și o înapoiase. Nu am mai deschis-o de atunci. Damon se făcuse destul de bine înțeles. Rotitul ochilor peste cap era un gest atât de nemanierat.

Doamne. Ce aș putea să fac să uit toate aceste lucruri?

Orele au trecut rapid și când ceasul bătea optsprezece am început să intru în panică deoarece încă nu găsisem nici o idee pentru o ținută. Dar am început să gândesc logic. Era doar un concert. Eleganța nu își are locul. Aveam de gând să mă desfăț acolo.

Don't Blame MeUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum