Don't Blame Me

Capitolul treizeci și doi

"Never have I dealt with anything as difficultas my own soul. I want to rest. I want to breathe quietly again."

- Tennessee Williams, Imam Al-Ghazali

Vineri, ora optsprezece și treizeci și șase de minute. Camera de cămin era ticsită cu bagaje și cutii, pline de ale mele lucruri, toate adunate și pregătite de plecare. Mă așteptam ca această zi să vină, însă nu mă așteptam să vină atât de curând. Ultima noapte petrecută în Saint Northwest Academy.

Darcy era cu ochii roșii. Plângea fără să îmi arate că plânge de fapt. Nu voia să plec, își dorea să mă țină alături de ea. Mă considera o prietenă adevărată. Însă motivul plecării mele era oarecum legat și de Darcy. Nu voiam să îi mai fac rău, ea nu merita asta. Este o persoană bună. La fel ca majoritatea oamenilor de aici, inclusiv geamănul ei, catalogat drept nemernic de către mulți.

De dimineață, la prima oră, eu și Star vom porni înspre răsărit împreună, pe drumul către Toronto. Iar luni, oamenii lui David se vor ocupa de dosarul meu din academie. Se vor da drept tatăl meu, și îl vor retrage de urgență. Motivul este același spus și lui Darcy. Bunica este bolnavă, toată lumea se întoarce în Toronto pentru ultimele ei momente. Asta va ști toată lumea.

Am reușit să îmi iau adio de la Britney, Sam, Maeve, Arthur, Oliver, Nicholas, Nathaniel, Theodore, Lavinia, Jeanine cât și Damien. Toți și-au exprimat tristețea pentru faptul că plec. Am încercat să par abătută, însă nu puteam. Știam că am luat o decizie bună.

I-am promis lui Darcy că vom petrece această ultimă noapte alături de ea, vorbind până târziu despre lucruri de rahat și irelevante. Și mi-am promis mie să îi ofer lui Darcy o noapte de prietenie reală, în care mă dedic și încerc să îi spun cât se poate din adevăr. Voiam să o consider măcar jumătate din ceea ce mă consideră ea. Merita asta.

De aceea, la ora douăzeci m-a condus într-un loc special, despre care nu știam că există până acum. Adică părea imposibil să ajungi aici. Ședeam întinse, una lângă alta pe acoperișul căminului, privind stelele de pe cerul limpede, în timp ce țigara se fuma în van între degetele mele. Eram mult prea absorbită de prezența lui Darcy și cerul de deasupra noastră.

- Deci, ce ai făcut cu Damon marți?

Nenorocita profita atât de mult de faptul că plec.

- M-a condus la mormântul lui Terry.

Am simțit cum capul ei se întoarce în direcția mea și mă privește cu confuzie.

- Așteaptă. Dacă te-a condus la mormântul lui, asta înseamnă că ți-a spus despre el deja? Ți-a vorbit despre Terry?

Mi-am întors la rândul meu capul în direcția ei și am mișcat afirmativ din cap, fără reținere. I-am promis adevăr. Însă fața ei arăta cât de șocată era. Nu avea cum să nu fie. Ea nici măcar nu își cunoaște atât de bine geamănul. Ea nu a făcut cu el anumite lucruri așa cum am făcut eu. Darcy nu a fost distrusă atât de sublim de dragostea lui Damon. Însă eu am fost. O martoră și o victimă.

- Mi-a spus despre Terry acum ceva vreme. Nici măcar nu am întrebat. Totul a venit de la sine.

- Nemernicul se înmoaie. Și cred că este vina ta. Chiar ai de gând să pleci tocmai acum? Poți fi cea care îl repară.

Mi-am îndreptat privirea înapoi către cer.

- Damon trebuie să se repare singur. Nu pot fi ajutorul lui. În plus, am petrecut timp cu el dintr-o ambiție. Voiam să rezolv enigma lui. Oarecum, am reușit. Dar nu simt nimic pentru el.