Ai privit vreodată marea,
ca să înțelegi
că e făcută din propriile-i lacrimi?
Că suferă de un dor etern,
de vreo iubire interzisă-n cartea vieții...
I-ai privit mareele reci
care se înalță noaptea către stele?
-sunt brațele ei, cerșind mila Cerului.
I-ai ascultat vreodată șoaptele?
-e suspinul ei stins, când se destăinuie singurătății
sau șuierul acela sumbru
-vaietul său brutal de când liniștea o-nnebunește.
Marea e singură și plânge.
Mai știi nopțile romantice
când voi, îndrăgostiților, vă sărutați pe plajele pustii?
Prin iubirea aia care învăluia lumea,
vedeați cum vin valuri dinspre nicăieri
și vi se lovesc de picioare
iar și iar și iar
și credeați că îngerii le-au trimis pentru voi,
să aducă pe coama lor magia dragostei,
zâmbindu-le îmbătați în feeria voastră oarbă.
De fapt, era doar marea
care tânjea după amor,
marea părăsită și uitată,
pe malul căreia toți își savurează cinic plăcerea.
Se întindea să vă ajungă,
poate ar fi prins în valurile ei
un strop din dragostea voastră
cât să-i ajungă încă vreun veac.
Dar nu reușea, oricâte brațe și-ar fi întins spre țărm.
Începu chiar să-și arunce bogățiile spre pământ,
să încheie târg cu Ființa:
scoici, perle, comori,
poate, poate...
Și-apoi avu să încerce zadarnic
să și le ia înapoi,
aruncându-și trupul obosit spre maluri.
Să nu crezi că marea e iubire.
Ea e blestemul iubirii,
pe care amorezii de pe nisipurile ei
n-o vor înțelege
niciodată.
Doar eu,
în nopțile în care mi-e dor de tine,
în clipele în care mai sper la minuni,
deși mi-amintesc câte infinituri ne despart,
când te văd privind din nou cu acei ochii îndrăgostiți
pe care încă îi ador,
doar atunci,
pot înțelege ce simte cu adevărat
marea.
YOU ARE READING
Valsul Cuvintelor
Poesía,,Atârnați de sfori, Așteptând izgonirea din rai Ne mai atingem doar cu umărul Respirăm cu inima Până Când singurătățile noastre Devin un șarpe alb Apoi, Ne pierdem tinerețea prin alte povești Încolăcind o tăcere."-Maria Dobrescu