Tot ce n-ai știut vreodată

Prolog

Cartea asta e pentru toate persoanele care s-au confruntat sau se confrunta cu bodydysmorphia. Meritați sa mâncați, sa iubiți, sa fiți iubiți, să vă simțiți bine in corpul vostru. And don't forget, at the end of the day everything is much worse in your head than it actually is.

Scarlett Verrett
În urmă cu 11 ani

    Se zice ca atunci când nu ești acolo unde îți e locul, simți. Așa cum am simțit mereu ca familia mea nu este locul meu de a fi. Iar privirile pline de ură și dușmănie ce ma sfâșie la fiecare masă in familie, chiar și cea de Crăciun din seara asta, nu fac decât să îmi confirme că ceea ce simt eu este total adevărat.
     Mama a Așezat pe masa mare platoul plin cu mâncare apoi s-a retras in Bucătărie pentru a aduce și sosul meu preferat. Cum ușa bucătăriei s-a auzit închisă in spatele mamei și eu am început sa îmi pun mâncare in farfurie, privirea aspră a mătușii mele m-a săgetat pana în momentul in care ma simțeam sufocată de ea.
      -Am ceva pe față, tuși Leah?
      -Nu, dragă. Dar nu crezi că ți-ai pus o porție cam dublă in farfurie?
       -Nu, tuși!
       -O sa mănânci tu atât, drăguțo?-întreaba unghiul John.-
       -Da! Am alergat toată ziua și sunt atât, dar atât de obosita. Nu mai vorbesc de foame.
       -Scumpo, nu vreau ca mami sa afle asta. Dar să știi că dacă o sa continui așa o să te îngrași. Și știi ce înseamnă asta?
        -Ce?
        -Că nimeni nu o sa te mai placă. Că o sa arăți oribil în orice ai purta. Că toată lumea o sa râdă de tine. Asta vrei?
        -Nu, normal ca nu.
        -Atunci, drăguțo, eu zic să Asculți ce a zis Mătușa ta. Nu crezi că ar fi mai bine să pui înapoi niște mâncare din farfurioara ta?
    Mă uit la unghiul John și pur și simplu nu știu ce sa fac. Stomacul face gălăgie în întregul meu corp. Însă mă uit în jos, înspre burta mea și observ cum nu mai e dreapta, Așa cum era înainte. Nu o sa vrea nimeni sa fie prieten cu tine, Scarlett. Îmi ascult vocea și pun înapoi mai bine de jumătate din Porția pe care mi-o pusesem inițial in farfurie. Mătușa dă aprobator din cap apoi în momentul în care mama se întoarce, tuși Leah își pune acel zâmbet cu Dinți perfect drepți.
            -Scar, scumpo.-spune mama așezând sosul
Pe masa rotundă.- Doar atât mănânci? Parcă te plângeai ca mori de foame.
     Pe sub masă, piciorul mătușii m-a atins ușor. Ea mi-a zâmbit cu acei ochi sticloși fixându-mă.
             -Îmi era foame, mami. Dar acum nu îmi mai e atât de tare. Tati unde e? -întreb, vrând să schimb subiectul.-
            -E blocat în trafic, scumpo. Sperăm că va ajunge până terminăm noi de mâncat.
     Dau aprobator din cap și încep sa mănânc. Dar la fiecare îmbucătură pe care o iau, tuși Leah se uită urât la mine ca apoi, să urmărească fiecare mișcare pe care o fac, pentru a vedea dacă îmbucătura pe care tocmai o luasem va fi ultima sau vor mai urma. Și de fiecare dată când mai urma una, privirea aceea apărea iarăși asupra mea. Mă Săgeata. Sentimentul de a fi privită Non stop, nu făcea decât să mă sufoce, să mă facă să simt că am în jurul gâtului niște mâini, ce cu fiecare secundă, ajung să mă strângă din ce în ce mai tare.
        -Scarlett,-se aude vocea calda a mamei.-ce e cu tine iubita?
        -Nimic, mami.
        -Cum nimic? Ți-ai pus al naibii de puțin în farfurie și nu ai mâncat nici măcar jumătate.
        -Eu...
        -Lasă că știu eu ce o sa te bine dispună. Ce zici de desert? Tiramisu!
        -D..
   Nu apuc nici să rostesc acel singur cuvânt, că vocea lui tuși se aude răsunând în întregul living.
        -Danielle, dragă, las-o în pace! Poate ține la siluetă și fata.
        -Leah, nu te băga. Ce siluetă să vrea ea la șapte ani?!
        -De unde să știu eu? Întreba-o!
        -Scar, scumpo, de aia nu mănânci?
   Aș vrea să îi spun adevarul lui mami. Eu nu o mint pe mami, absolut niciodată. Însă ceva mă oprește. Acele mâini ce le simt cum se strâng în jurul gâtului meu, lăsându-ma fără aer.
    Picioarele lui tuși mă ating iarăși pe sub masă. Iar tot ce fac eu, este să mă uit la mami, să îi zâmbesc și să șoptesc cu o voce stinsă.
          -Nu, mami. Pur și simplu nu mai pot mânca. Sunt obosită.
          -Atunci du-te și încearcă să te odihnești, dragă. Te trezesc când vine tati, cu ceea ce aștepți cel mai mult.
           -Cadourile de la Moșu?!-întreb, brusc cu un zâmbet extrem de sincer pe chip.-
           -Normal, iubita mea.-spune, sărutându-ma pe frunte în frontul privirilor amenințătoare ale unor persoane care ar fi trebuit a-mi fi familie.-
      Zâmbesc și mă ridic de la masă. Mă îndrept spre scările imense. Urc fugind treptele ce îmi par infinite și nu mă întreb, decât când se vor termina.
      Mă opresc apoi în fața ușii camerei mele și aș vrea să îi trec pragul însă ceva, un anumit sentiment nu mă lasă să o fac. Un sentiment ce nici eu nu îl pot descrie.
      Mă las condusă de acest ceva până în baie, acolo unde mă uit în oglinda mare la reflexia mea. Corpul îmi este diferit. Ceva, un anumit ceva s-a schimbat. Imaginea din oglindă e blurata, de lacrimile ce mi se adună ușor ușor la baza genelor. Îmi fixez cu privirea abdomenul balonat și brusc, nu pot să nu-mi doresc să nu fi mâncat chiar și acele îmbucături. Îmi mut privirea spre mâinile mele, ce par brusc mai groase. Spre picioarele ce ies de sub rochia roșie în tematica sărbătorilor. Nimic, absolut nimic nu mai e la fel. Nu mai arăt așa cum îmi plăcea să arăt.
       Plec din fața oglinzii și îngenunchez, luând în brațe vasul de toaletă. Simt că există ceva ce îmi spune să nu fac ceea ce vreau să fac. Că există ceva ce vrea sa mă oprească. Dar nu ascult acel ceva.
      Îmi vâr mâinile pe gât și îmi iau adio de la fiecare îmbucătură pe care mi-am permis să o mănânc cu toate că privirile lui tuși Leah îmi spuneau clar să mă opresc. Îmi iau adio, cu mâinile tremurând de la balonarea care mă speriase în oglindă.
      Apoi pur și simplu ies din baie și intru  în camera mea. Mă arunc în patul moale și mă las cuprinsă de îmbrățișarea lui rece, simțindu-ma vinovata pentru ceea ce făcusem. Dar, în același timp, ne având absolut niciun regret.
      Asta pentru că, mami m-a învățat mereu că, ceea ce spun Adulții este mereu adevărat. Și știu că ceea ce au spus tuși Leah și unghiul John, au fost adevărate. Fiindcă dacă nu erau adevărate, nu s-ar fi văzut în oglinda mare a băii. Dacă ei au avut dreptate, înseamnă că eu nu am făcut nimic greșit.
      Și încerc, cu acest gând să îmi las corpul dus de somn, undeva într-o lume în care tot ce s-a întâmplat azi, să nu se întâmple. Dar îmi dau seama ca nu adorm și că nici nu am de gând sa o fac prea curând, în momentul în care simt cum șuvițele de par întinse pe perna îmi sunt umezite de lacrimile ce se preling în părți. Lacrimi ce curg în tandem cu stomacul meu ce vrea să își facă dreptate. În timp ce, în toată gălăgia ce exista deja, apare și vocea mătuși Leah, ce începe a se derula în mintea mea, în subconștientul meu, ca și cum ar fi o melodie. O melodie ce decide să devină preferata mea. Scumpo, nu vreau ca mami sa afle asta. Dar să știi că dacă o sa continui așa o să te îngrași. Și știi ce înseamnă asta? Nu puteam să nu mă întreb de ce nu aveam voie ca mami să afle despre acest adevăr. Nu puteam sa nu mă întreb de ce trebuia sa o mint pe mami. De ce am avut acel gând de a scoate din mine fiecare firimitură de mâncare care îmi ajunsese în stomac.
Cu lacrimile încă udâbdu-mi chipul, uit și de tati ce trebuia să ajungă, și de cadourile de la Moșu. Uit de tot și de toate. Uit de mine și de ceea ce am făcut. Uit și reușesc sa adorm , simțind ca nici patul nu ma mai primește cum o făcea înainte în îmbrățisarea lui. Alt motiv ce mă face sa îi dau dreptate lui tuși.