Tot ce n-ai știut vreodată

Capitolul 17

Rylan

Belle: Ry, îmi pare rău, dar nu mai pot suporta toate rahaturile astea. Să știi ca te iubesc și ca, cel mai mare regret al meu, e ca nu am apucat sa ți-o spun in față.
Degetele mi se încleștează în secunda doi pe volanul rece iar respirația mi se oprește. Abia plecasem de la ea, acum câteva minute. Ce naiba se întâmplă în casă aia. Ce naiba a putut schimba totul. Opresc brusc mașina și întorc în cel mai neregulamentar mod. Când drumul e drept spre casa lui Scarlett accelerez până la 180 la oră și o sun încercând să îmi controlez mâinile și respirația. Trebuie să reziști, Rylan. Trebuie să ai grijă cum conduci și să ajungi la ea să o salvezi.
O sun și nu răspunde. O sun iar și iar dar a mea Belle continuă sa nu îmi răspundă, de data asta ba chiar îmi închide în față. La naiba. Trebuia să fac lucrurile cum trebuie. Pe mama nu am putut să o împiedic din a-și lua viața, din a mă abandona. Însă Belle? Ea e noua mea șansă dese a mă lupta cu moartea și de a ieși învingător.
Lacrimile au început să îmi curgă pe obrajii mai reci ca gheața în timp ce claxonul mașinii mele se aude răsunând pe întreg drumul. Parcă toată lumea a ieșit din casă chiar acum când eu trebuia să ajung să salvez singura persoană pentru care trăiesc în momentul ăsta. Si la nici 7 dimineața, ce să mai. La naiba cu tot.
După maxim cinci minute, parchez mașina în fața casei familiei Verrett și ajung într-o suflare la ușa bătând ca disperatul. Aș fi intrat direct, dacă nu ar fi fost încuiată. Bat până mă ustură pumnul, sunând-o în același timp continuu pe Scarlett. Te rog, iubito rezistă. Te rog doar nu mă abandona și tu.
Ușa îmi e deschisă în final de un bărbat, ce pare a fi tatăl ei. Trec pe lângă el însă sunt oprit de mâinile lui mari ce mă prind de antebraț.
-Alo! Da cine te crezi să intri așa la mine în casă? Nici nu știu cine ești, în primul rând.
Mă întorc la el și cu cea mai rece privire pe care am crezut ca o pot avea, îmi smulg antebrațul din mâna lui și rostesc tare și răspicat.
-Sunt multe lucruri pe care nu le știți. De pildă cum fiica dumneavoastră vrea să își ia viața chiar acum iar dumneavoastră nu faceți decât să îmi stați în cale.
Apoi pur și simplu mă întorc și alerg pe scări la etaj. Doamne ajută să nu se fi întâmplat nimic.
Ajung în fața ușii camerei ei și apăs pe clanță. Încuiată. Normal. La naiba, Belle! Mă las în jos pe ușa din lemn masiv și ascult cu atenție. Îi puteam auzi ușoarele suspine, ceea ce însemna ca nu și-a făcut rău încă. Nu?
-Belle? întreb cu o voce ușor șoptită în timp ce mă uit la părinții ei ce se uită terifiați la mine. E aici din cauza voastră și voi nu faceți nimic.
-Scarlett, iubito, te rog răspunde-mi.
Tăcere.
Tăcere și iar tăcere.
-Scarlett, spun cu lacrimile curgându-mi pe chip, ori îmi răspunzi și deschizi ușa ori o voi face eu să se deschidă. Nimic nu stă între noi doi. M-ai auzit?
Altă tăcere.
Tăcere ce începe să mă sperie. Cu mâinile tremurânde, scot telefonul din buzunar și o sun, pentru a nu știu câtă oară. Sunetul apelului se aude de undeva de după ușă ca apoi, să se oprească brusc. Mi-a închis. Mi-a închis și nu am crezut ca o să fiu vreodată mai bucuros ca a făcut-o. Însemna ca era bine. Sau, cel puțin ca era conștientă.
Mai ca mă pufnește râsul când mă uit la părinții ei ce pur și simplu se uită când în gol, când la mine fără ca măcar să miște un deget.
-Belle, daca deschizi și mă lași să ajung la tine, în promit ca fac rost de biblioteca aia cat tot orașul și te muți in ea. Te scot de aici, iubito. Doar lasă-mă să ajung la tine. Te implor.
Cuvintele mele continuă să nu aibă niciun efect asupra ei. La naiba, numai asta nu voiam să fac. Mă ridic în picioare și mă pregătesc să îmi folosesc mușchii creați la sală pentru ceva. Nu înainte de a rosti un ultim avertisment.
-Belle du-te înspre peretele paralel ușii, bine?
Aștept câteva secunde iar apoi pur și simplu împing cu toate puterea pe care o am în afurisită de ușa care stă între mine și prințesa mea. Împing o față, de două ori, de trei ori. La a patra oară însă, reușesc să scot afurisită de ușa din balamale și să îmi văd prințesa în fața ochilor.
E în lenjerie intimă stând ghemuită lângă fereastra. Părul îi e răvășit pe tot chipul iar ochii îi sunt împăienjeniți sub ei aflându-se șiroaie negre.
Alerg spre ea la propiu și o iau în brațe încercând să nu bag de seamă sângele pe care l-am observat pe alocuri. Pur și simplu o strâng în brațe și îi mângâi părul, încercând să îi sincronizez respirația cu a mea. Lucru care nu e posibil având în vedere felul în care plânge.
-Ry, î-î-îmi...
Îi cuprind chipul în palme și o sărut închizându-I gura. Nu avea nevoie să spună ca îi pare rău. O simțeam. Simțeam asta în privirea ei și în felul în care se încolăcise în jurul meu.
-Ești bine, iubito. Ești cu mine. Nimeni și nimic nu îți mai poate face rău. Și cum ți-am promis, te voi scoate de aici.
Continuă să plângă în timp ce îi iau mâinile în ale mele și încerc să observ daunele pe care frumoasa mea le-a făcut. Tăieturi al dracului de adânci de la încheietură până la umăr pe ambele brațe, pe picioare și abdomen și să nu uităm de coapse. Cândva astea vor deveni cicatrici mari, ce vor demonstra doar putere pe care a avut o să reziste chiar și în condițiile astea.
-Să sunăm la ambulanță?se aude întrebând mama ei de undeva din hol.
-Ați fi putut face asta până acum și nu ați mișcat un deget. Nu ați încercat nici măcar să mă ajutați să intru în afurisita asta de camera iar acum? Acum nici nu aveți curajul să intrați în camera propriei voastre fiice. Deci cred ca mă descurc foarte bine și fără ajutorul dumneavoastră.
Disrespectul mi se poate citi ușor pe chip sau în glas însă nu îmi pasă câtuși de puțin. Îmi dau jos tricoul de pe mine și tamponez ușor fiecare zona însângerată ce aparține frumoasei din fața mea. Lacrimile continuă să îi curgă pe chip iar pe mine mă distruge faptul ca habar nu am cum să le opresc. Îi șterg fiecare lacrimă pe care o observ.
-Iubire, ce zici să ne ridicăm și să mergem la baie să îți dezinfectez rănile?
O întreb pentru ca dacă ea nu voia să ne ridicăm de aici acum, nu ne ridicăm. Niște afurisite de răni puteau aștepta. Dacă ea avea nevoie ca noi să stăm pe podea pana avea să se calmeze, asta aveam să facem. Însă mă mir în momentul în care ea dă aprobator din cap și se lipește de pieptul meu, lăsându-mă să o iau în brațe.
Corpul ei continuă să tremure lipit de al meu. Mă îndrept spre baie și o așez pe mașina de spălat apoi cu privirea ațintită spre ea dau drumul la apă și scufund sub jet tricoul meu pe care îl rup în bucăți ca mai apoi să îi șterg fiecare picătură de sânge. Cu materialul îmbibat în apă ușor caldă, curat fiecare urmă pe care și-a lăsat o pe corpul ei frumos și abia apoi îmi aduc aminte ca e în lenjerie și mă lasă să îi văd corpul minunat. Nici nu avusesem timp să observ asta până acum.
-Ry...
-Dacă vrei să îți ceri scuze nu e nevoie. E ok, a trecut acum, bine?
Da aprobator din cap în timp ce se înmoaie sub atingerea materialului acum cald. Zâmbesc în momentul în care observ ca și ea face la fel și ca respirația ce era cândva sacadată s-a calmat.
-Te iubesc, Rylan. Nu știu ce aș fi făcut dacă nu mai eram și nu apucam să îți spun asta în față, spune iar eu mă jur ca nu mă așteptam să aud asta ieșind din gura ei, cu o așa seriozitate.
-Și eu te iubesc, Belle. Dar dacă îți închipuiai ca o să te las să pleci de pe lumea asta fără să mă bucur de auzul acestor cuvinte ieșind din gura ta nu ma cunoști deloc.
    Rade și se lasă pe pieptul meu acum dezgolit de lipsa tricoului. Atingerea pielii ei de a mea nu face decât să îmi cutremure întregul corp. La naiba cu fata asta. Cu capul lipit de pieptul meu îmi șoptește
        -Mama  a văzut cicatricile.
   Îmi dau seama ca asta este motivul pentru care s-a ajuns aici. îi șterg o lacrimă ce curge în urma afirmației făcute și pur și simplu o sărut în vârful capului.
    Îmi continui treaba până în momentul  în care pe membrele ei nu se mai vede pic de sânge. Doar linii și linii roșii ce probabil vor mai sângera.
        -Hai să te ajut să te îmbraci după să îți strângi câteva lucruri. Ți-am spus ca te scot de aici.
   Se uită ușor mirată la mine apoi pur și simplu îmi zâmbește și mă sărută pe obraz lăsându mă să o duc înapoi în camera. Îi caut prin dulapul aranjat un tricou larg în care știu ca s-ar simti comodă mai ales acum și o pereche de pantaloni scurți încât să nu moară de cald. O ajut să se îmbrace încât să nu o doară prea tare rănile apoi pur și simplu îi strângem împreună câteva haine pentru ca eu mă țin de promisiune.
        O ajut mai apoi să coboare scările pentru ca nu mă lăsase să o car în brațe. O țin strâns de mână oferindu-i i sprijin văzând cat de deranjată e în momentul în care calcă.
      Ajungem la parter acolo unde dăm de părinții ei discutând pe canapea. Cum ne observa se ridică brusc iar tatăl ei se uită direct în ochii mei, cu o oare care părere de rău, poate chiar mândrie.
         -Scar, începe mama ei însă eu o opresc.
O opresc pentru ca Scarlett tresare sub atingerea mea la auzul unei porecle ce cândva ieșise și din gura mea.
         -Doamna, fără supărare,dar ați fost atât de absentă în viața fiicei dumneavoastră încât nici măcar nu observați ca tresare când aude porecla asta. Nici măcar nu observați cat de mult o urăște.
         -Așa e, scumpo?
         -Da, mama. Acum spune-mi ce ai de zis.
         -Imi pare rău. Vorbesc serios, al naibii de serios. Îmi pare rău, Scarlett. Te rog doar nu pleca.
        -Scuzele nu repară toate astea, mamă, spune ea atârnând spre toate cicatricile. Scuzele nu îmi aduc pofta de mâncare înapoi, nu îmi repara sănătatea mintală. Și de plecat o să plec fiindcă am optsprezece ani și pentru ca dacă mătușa mea va mai trece o singură dată pragul, îmi e frică ca nu va mai fi nimeni să mă oprească.
Mă doare singura ta din vocea ei când spune ca îi e frică ca nu va mai fi nimeni să o oprească. Ii e frică fiindcă știe ca ar mai fi in stare sa o facă.
-Iartă-ne, scumpo.
-Vă iert, dar tot nu pot rămâne. Fiindcă dacă rămân aici, nu fac decât să îmi scurtez povestea pe acest pământ.
  Apoi pur și simplu o ia în brațe pe mama ei, apoi pe tatăl ei și se îndreaptă spre mașină lăsâdu-mă cu micul ei bagaj.
     Dau să ies din casă însă tatăl ei mă oprește la fel cum o făcuse și când am intrat, însă de data asta mă ia în brațe și îmi spune.
           -Mulțumesc ca ai știut tot ce noi nu am știut vreodată.
      Apoi eu pur și simplu îi zâmbesc, ne știind ce să zic și ies din casă fiind lovit de o răcoare ciudată de dimineață. Moment în care îmi amintesc ca nu port tricou. Îmi dau ochii peste cap și mă urc în mașină apoi plecăm de pe loc, liniștea apăsătoare fiind întreruptă de Scarlett.
     -Pot sa te întreb ceva, Ry?
     -Poți sa ma intrebi orice îți trece prin cap. Chiar sunt curios ce mișuna pe acolo.
     -De ce eu? De ce ma placi pe mine?
   -Tu vorbești serios sau ma supui unui anume test?
   -Al naibii de serios, Ry. De ce eu, când poți avea pe cineva pe măsura ta?
   -Pe măsura mea? Scarlett nu are sens ce spui.
  -Pe măsura ta. Una care sa arate bine. Uite, spre exemplu Rose. De ce eu și nu Rose?
   -In primul rând, Rose e logodita.
Spun și mă bucur de uimirea de pe chipul ei când aude asta. Știam eu ca o deranja apropierea dintre mine și Rose.
    -Am dat-o ca exemplu, Ry, vine Belle cu scuza. Asta pentru ca e slaba.
   -Nu ma întrerupe, Belle. In al doilea rând, te aleg pe tine și nu pe Rose. Te-as alege pe tine și dacă m-as afla intr-o camera plină de foto modele. Și nu te aleg pentru aspectul tău, cât pentru felul in care ma faci sa ma simt. Pentru prima data, găsesc o persoana care ma face sa ma simt iubit, dorit, fără sa fie nevoită sa o facă cum e bunica.
       Apoi, la primul semafor își lipește buzele de ale mele iar eu mă transport în paradis și știu ca nu mai vreau sa plec de acolo, atât timp cat oi trăi.