Tot ce n-ai știut vreodată

Capitolul 19

Scarlett

Rylan părăsește apartamentul iar eu mă uit la mine în oglinda mare și, pentru prima oară nu regret ca am făcut-o. Îmi privesc cicatricile de pe mâini și de pe picioare, singurele ce sunt expuse în momentul de față și mă gândesc doar la idioțenia, la disperarea gestului meu.
Mă gândesc la cat de tare îmi doream să nu mai exist, să dispar pentru a trăi o viață în care nu am un corp pe care să îl urăsc, pe care să vreau să îl schimb. Extrem de drastică fiind și schimbarea de acum. Gândindu-mă la ce se află în capul meu, mă acaparează vocea lui Rose de mai devreme și pentru câteva momente, mă trezesc retrăind minutele.
Rose închide ușa în urma mea și trântește ușor nervoasă dezinfectantul pe birou.
-Ești supărată pe mine? o întreb ușor vrând să fac lucurile bine.
-Nu, Scarlett. Scuze. Sunt doar... nervoasă pe toată lumea care vrea să își încheie viața mai repede decât le e sortit, când alții ar vrea să trăiască dar povestea lor e alta.
-Rose...
-Scarlett, sper ca ești conștientă ca dacă Rylan nu ajungea la timp, tu nu mai erai.
-Știu.
-Si ce crezi despre asta? Te-ai gândit ce s-ar fi întâmplat după aceea?
-Nu, spun și o urmăresc cum se apropie de mine să îmi dezinfecteze rănile.
-Normal ca nu. Uite, Scarlett. Dacă tu credeai ca dacă îți luai viața tot calvarul se încheia, te înșeli. Fiindcă aveai să îl trăiești prin noi. Mai ales prin Rylan. Te rog nu mă lăsa cu el din nou. Nu îl transforma în vechiul Rylan, pe care abia îl salvasem. Nu-l transforma într-o versiune din care nu cred ca l-aș mai putea salva. Deci, te rog Scarlett. Dacă nu reziști pentru tine, rezistă pentru el.
Durerea din vocea lui Rose de mai devreme, mă face să mă gândesc la egoismul din mine. Rylan a trecut prin asta cu mama lui. Iar eu nu îi puteam face asta. Ăsta este motivul pentru care am de gând să îi demonstrez exact contrariul. Motivul pentru care am să îl fac să își pună toată încrederea în mine, fiindcă eu nu o să plec.
Mă ridic din pat și, uitându-mă la picturile lui Rylan de pe pereți îmi dau seama ca pictatul obișnuia să mă liniștească când eram mică.
Așa ca, împrumut câteva pensule și culori și ies pe micul balcon al garosinierei, gata să îmi eliberez întreaga furie.
Îmi prind o pânză cumva de balustrada balconului și încep pur și simplu să îmi las emoțiile să aleagă culorile. Fundalul iese negru, ceea ce nu mă miră absolut deloc. Însă apoi, după ce primul strat de negru se usucă, îmi conturez silueta cu două straturi din același negru. Și lejeră pe care mai apoi o definesc cu alb. Când cred ca o să mențin totul în alb negru, apare brusc roșu ce se vede ca niște dungi pe trupul negru ce s-a lăsat eliberat din mintea mea. Dungi albe, roșii, ba chiar și pete pe lângă silueta strânsă într-un colț al pânzei.
În momentul în care am terminat cu partea centrală a tabloului apare salvarea. O siluetă ce o conturez cu un galben deschis ce să emane lumina. Rylan ce face ca întunericul să dispară. Decid ca pictura e gata, câteva ore mai târziu când Lumina a lăsat urme de pași spre întunericul însângerat.
Pun tabloul la uscat și intru în camera, acolo unde brusc telefonul începe să îmi vibreze pe salteaua moale.
-Alo?
-Ești bine, Belle?
-Atât de puțină încredere ai în mine, Ry? Și eu care credeam ca ai putea sa te lași condus de mine oriunde, chiar și având ochii închiși.
-Leagă-mă la ochi și te las să mă duci unde vrei tu fiindcă știu ca voi călca pe petale.
Încep să chicotesc, apoi să rad de-a binelea fiindcă Rylan, cel de la telefon este motivul pentru care eu încă trăiesc și pentru care o să tot trăiesc de acum în colo.
-Deci, după cum se vede, nu duc lipsă de încredere în tine, Belle. Doar ca acum câteva ore aș fi putut jura ca te-am pierdut iar acum...
-Acum nu mai e nimeni care să mă facă să vreau să plec, Ry, încerc eu să îl liniștesc. Eu nu te părăsesc.
-Trebuie să mă întorc la muncă, mi s-a terminat pauza.
-Bineee.
-Scarlett?
-Da?
-Te rog să te duci să îi oferi corpului tău mâncare, bine? Mănâncă ce găsești prin frigider și când mă întorc o să mă asigur ca îți fac mâncare mai bună. Te iubesc.
-Și eu te iubesc, Rylan. Și da o să mă duc să mănânc.
-Te rog să mă suni dacă îți vine să scapi de mâncarea aia în vreun fel, sau dacă se întâmplă orice alt ceva, bine?
-Ești la muncă, Rylan. Nu o să te deranjez pentru orice...
-Ești de o mie de ori mai importantă decât munca. Nu uita asta. Ne vedem diseară!
Apoi pur și simplu îmi închide, făcându-mă să mă întreb ce am făcut să merit toate astea. De la a nu fi băgată în seamă de absolut nimeni, la a deveni o prioritate pentru cineva, e un salt cam mare.
       Încerc să nu mai zâmbesc ca o idioata între acești patru pereți și mă ridic să fac ce am zis ca fac. Mă strecor în minusculă bucătărie și caut prin frigider. Scot un avocado ce stă să se strice, lămâie și un nou și îmi fac repede un avocado toast cu un ou poșat  deasupra. Rad în sine mea când îmi vine ideea de a-i trimite poza lui Rylan cu mâncarea.
    Eu: Ca să știi ca mă țin de promisiuni.
    El: știam de mult asta, Belle. Tine-o tot așa.
    Zâmbesc și mănânc încet, încercând să îmi las organismul să proceseze tot ce arunc în el. Termin de mâncat și mă uit la ceas. Mai sunt câteva ore până va ajunge Rylan și va trebui să și gătească. Să gătească după ce nu prea s-a odihnit bine, după ce a trecut prin șocul vieții lui și după ce s-a dus și la muncă.
      Mă ridic de la masă cu o idee. Încep să caut prin frigider și să scot tot ce aș putea folosi pentru a face singura rețetă pe care mama m-a învățat să o fac până să refuz să mai stau cu ea în bucătărie. Fiindcă dacă stăteam "mâncam prea mult" dacă e să mă iau după mătușa mea.
       Pufnesc și încerc să mi-o scot din cap. Îmi scot toate ingredientele pe care aparent Rylan le are prin casă și încep să prepar Lasagna.
      Când totul ajunge să fie gata în final, bucătăria al naibii de mică miroase incredibil. Ușa apartamentului se aude trântindu-se încet. Sincronizare perfectă.
        -Belle?
        -Aici sunt! strig sperând sa ma audă dincolo de ușa bucătăriei.
        -Ce naiba faci?
        -Surpriza! spun scoțând tava de lasagna din cuptor.
        Rylan așteaptă să las tava fierbinte pe blat apoi se apropie de mine și mă ia în brațe. Își trece brațul pe după talia mea iar gestul lui îmi zbârlește pielea.
        -Nu trebuia să gătești, Scarlett. Trebuia sa te odihnești, spune sărutându-mi fruntea, apoi ambii obraji.
        -Măcar atât puteam să fac.
  Zâmbește la mine apoi îmi ridică bărbia cu două degete și, dându-mi cu cealaltă mână părul la o parte, își lasă amprenta pe buzele mele de parcă ar fi fost dependent de asta. De parcă eu eram oxigenul de care nu a avut parte toată ziua.
          -Du-te si fă-ți un duș până pun eu în farfurii.
          -Bine, spune dar nu pleacă până nu îmi lasă un alt sărut pe obraji.
   Rad în sinea mea și încep să pun porțiile în farfurii, îndreptându-mă apoi în camera. Sunt surprinsă în momentul în care în mijlocul patului se află un buchet de bujori, ai naibii bujori, și o cutie cu ciocolată.
      Las tava cu cele două farfurii pe pat și iau florile în mână, lăsând mirosul lor să mă vrăjească.
         -Sa înțeleg ca îți plac? mă întreabă Rylan ce iese din baie purtând doar o pereche de pantaloni de trening gri, frecându-si părul ud cu un prosop.
          -Dacă îmi plac? Cred ca deja știi răspunsul. Dar de ce?
          -Am nevoie de un motiv? Ți-am promis ca îți voi umple toate vazele cu flori iar acum ca stai în casa mea, să știi ca am multeee vaze. Și o să mai cumpăr numai pentru a mă asigura ca ai măcar una în câmpul tău vizual ori unde te-ai afla în apartament.
   Serios acum, ce naiba am făcut să îl merit pe omul ăsta.
         -Știi ceva? Ca să nu mai fii singurul cu surprizele. Așează-te pe pat și așteaptă.
     Îl privesc cum mă ascultă fără ca măcar să pună o întrebare, apoi dispar pe balcon și mă întorc, ținând la spate opera mea de artă.
         -Ce ai acolo, Belle?
    Întorc tabloul și, deși nu credeam ca îl va înțelege din prima, expresia uimită de pe chipul lui, laolaltă cu pupilele sale dilatate îmi spun clar ca vede tot ceea ce am simțit eu.
         -La naiba, Scarlett.
         -Sper ca nu te superi ca ți-am folosit...
    Nu apuc să termin propoziția ca el se repede la mine și îmi închide gura cu un sărut apăsat.
         -Nu îmi pasă ce folosești din casa asta atât timp cat lucrul ăla nu îți poate face rău. Folosește-mi pensulele, hainele, ustensilele de gătit. Folosește-mă și pe mine dacă asta te face fericită.
      Zâmbesc și îl sărut la rândul meu, apoi ne așezăm să mâncăm în sfârșit.
         -Cum a fost la muncă? îl întreb eu.
         -Oribil fără tine acolo, știi? M-am obișnuit să te văd non-stop, mai ales la sală. Și a fost puțin cam greu să mă, se oprește brusc apoi se uita la mine fericit și spune, al naibii de bun e! Așa unde rămăsesem?
     Eu încep să rad al naibii de tare, luând în final prima gură de mâncare. Chiar era bună. Măcar atât.
         -A fost puțin greu să te? îl ajut eu să își amintească continuarea.
         -Așa, mersi. A fost puțin cam greu să mă concentrez după ce s-a întâmplat dimineață. Chiar trebuie să vorbesc cu Rose să îi cer părerea referitor la când te poți întoarce la antrenamente. Îmi lipsești, Belle.
         -Mm, legat de asta. Vreau sa ma angajez la sală.
         -Nici gând. Ești rănită, Belle.
         -Rylan eu nu voi sta aici, pe banii tăi fără să fac nimic. Lasă-mă să lucrez. Nu va trebui să ridic greutăți. Mă pot angaja ca asistentă a ta, sau ca ajutor a lui Rose. Sau orice alt ceva.
-Iubire nu e vorba ca nu te las sa te angajezi dar ești rănită.
-Nu mă doare. Te rog, Rylan. Vreau să te ajut, nu să stau în casa ta fără să fac nimic ca o nesimțită.
-Bine, ai câștigat. Mâine o să vorbesc cu șeful meu să văd ce pot să fac, bine? Dar să știi ca nu îți promit nimic.
-Mulțumesc domnule antrenor.
-Acum ca am lămurit asta haide să mâncăm ca se răcește minunăția asta.
Zâmbesc și mă minunez la cat de mult pare să îi placă mâncarea mea și apoi continuam să vorbim până în momentul în care farfuriile rămân goale, stomacul meu ne dând vreun semn ca vrea să renunțe la ele. Rylan se ascunde în bucătărie și spală vasele, la insistența faptului ca dacă eu am gătit el spală, iar eu mă strecor in baie.
Fac un duș și am grijă de cicatricile mele așa cum îmi explicase Rose apoi mă întorc la Rylan, gata să îl las să aibă grijă de cicatricile mele cu crema pe care i-o dăduse Rose.
          -Haide să vedem cu ce lucrăm.
  Îmi las la iveală cicatricile iar Rylan, isi apleacă capul spre ele și sărută fiecare cicatrice în parte, înainte de a le unge cu cremă aia.
          -Ce faci? il întreb eu curioasă.
          -Le arat iubire, ca poate asa o sa înțeleagă ca nu le urăsc.
   Știu ca in momentul ăla nu vorbește deloc despre cicatrici ci despre mine, cu mine. Zâmbesc și îl las să își facă treaba. Apoi, după ce le unge cu grijă pe fiecare și masează crema în piele, ne ascundem amândoi sub cearceafurile răcoroase ale patului mare și eu, în brațele lui, în brațele bărbatului care m-a salvat, trec din lumea reală în cea a visurilor, în cel mai frumos și mai adânc somn posibil.