Tot ce n-ai știut vreodată

Capitolul 1

Scarlett

Iubirea, afecțiunea, cuvintele frumoase vin și pleacă. Ăsta este unul dintre motivele pentru care trebuie prețuite la timp, sau deloc. Și am simțit asta pe pielea mea încă de la șapte ani, când nu am mai avut cum sa ma bucur de ele. Fiindcă s-au evaporat.
Mătușa mea a reușit cumva sa o aducă pe mama pe aceiași lungime de undă cu a ei. Mama l-a convins pe tata și așa am ajuns să fiu cea criticată de orice. Dacă mâncam, mi se spunea că mănânc prea mult. Dacă nu mâncam, mi se spunea că mă voi îmbolnăvi. Iar in cazul cel mai rău, dacă eram prinsă vomitând ceva ce mâncasem, mi se făcea morală o lună de zile.
Am sperat, chiar și la șapte ani, că îmi voi putea găsi refugiul alt undeva. La școală, ar fi fost o idee bună. Dar mami îmi spunea mereu că Adulții și cuvintele pe care ei le scot pe gură, ele sunt mereu adevărate. Și la naiba, chiar s-au adeverit. Pentru că nici măcar școala nu este un loc în care să mă simt comod. Am ajuns, de la niște simple vorbe spuse în răutate in copilărie de către Mătușa mea, să fiu văzută de toată lumea prin ochii ei. Inclusiv de mine însămi.
      Las alarma telefonului să răsune in camera mare, fără ca măcar sa își mai facă treaba. O sting nervoasă și pur și simplu mă ridic din pat. Beau o gură de apă apoi, nici nu mă miră că mă îndrept direct spre baie și elimin chiar și acea gurița care  îmi putea umfla in vreun fel stomacul. Mă întorc apoi în cameră și trag pe mine uniforma obligatorie a rahatului meu de liceu de unde abia așteptam sa scap. Fustă în carouri până deasupra genunchilor,(dușmana mea numărul unu) cămașă, sacou și cravată. Pentru că de ce să lăsăm elevii să se îmbrace cum se simt comod, nu?
       Cobor apoi la Bucătărie, acolo unde mama pregătește micul dejun pentru mine și tata. Deși tata avea voie să mănânce cât își dorea. Pe când eu aveam Porția mea, specială pe care nu aveam voie să o depășesc. Știu asta încă din momentul în care văd pe masă o farfurie cu doua amărâte de clătite americane, în timp ce mama continua să le termine pe restul. Uneori, îmi doresc ca Mătușa să nu îi fi spălat creierii mamei. Îmi doresc ca farfuria aceea ce e mereu doar a mea sa nu mai existe. Îmi doresc să pot mânca normal, fără ca apoi sa ma simt vinovata că am făcut-o. Îmi doresc sa fiu într-o familie, o casa normala în care sa nu mi se amintească la fiecare oră ce fel arăt. Dar, Așa cum îmi place adesea să îmi spun, uneori, uneori e bine să îți dorești.
       -Neața, mamă!
       -Nea-se oprește și se uită brusc, la picioarele mele ce se văd ieșind de sub fusta uniformei, pe care aș vrea, din tot sufletul meu să o ard.- Măi fetiță, ce e cu picioarele alea! Eu îți plătesc degeaba abonament la sală?
        -Nu e de parcă pot să le tai din grăsime de azi până mâine. Dacă aș fi putut, aș fi făcut-o de mult, fi sigura de asta. 
As fi tăiat și alt ceva.
        -Mai ai și tupeu cu mine! Ia hai sa reducem porția, dragă.-spune, luându-mi una din cele doua clătite aflate pe farfurie.-Apropo, de mâine vei avea antrenor personal, Scar, scumpo.
    În mod normal, oricine s-ar afla în momentul ăsta în corpul meu, ar refuza total aceasta schimbare bruscă de porție sau aceasta schimbare legata de mersul la sala. Eu însă, eu sunt, am fost și voi fi resemnată cu asta. Oricum mâncarea nu îmi va sta în stomac prea mult timp.
     Pur și simplu mă așez la masă și, cu lacrimile înțepându-mi ochii, pur și simplu încerc să mănânc, pentru ca mama sa nu mai urle la mine. Încerc să mănânc în timp ce, cu mâna stânga, trag de tivul fustei mele, în speranța că se va lungi până în pământ și îmi va ascunde picioarele.
     Termin de mâncat apoi, bag vechea scuză cum că mi-am uitat geanta sus,(în mod intenționat) și trec pe la baie acolo unde îmi iau adio și de la singura clătită proteică care îmi ajunsese în stomac. Intru apoi la mine in camera și îmi iau geanta, ca mai apoi să cobor scările și să intru în propria mașină ca sa mă fac dispărută în drum spre liceul, de care abia așteptam sa scap.
      Trec de ușile duble ale intrării liceului și știu, din start, că îmi va trebui o putere enormă de a suporta și ziua de azi. Supraviețuiesc azi, mâine, până când n-o s-o mai fac. Și uite Așa trece viața pe lângă noi.
        -Scarlet!-se aude vocea uneia dintre fetele ce se vrea a fi prietena mea, mai exact Morrigan.-
        -Neața, Mor. -spun, încercând să zâmbesc și să ma uit la chipul ei, nu la brațele sale subțiri, sau la picioarele perfect drepte ce îi ies de sub fustă.-
        -Doamne, Uită-te ce slabă am devenit în ultima perioada! Chiar cred ca trebuie sa mă mai îngraș, nu e normal deloc.
     Felul în care pune accent pe cuvântul care este fix opusul meu, mă face să vreau să o strâng de gât. Asta, sau sa mă strâng eu singura de gât. Cred că a doua varianta e mai convenabila. Așa nu va mai suferi ea că e prea slaba în comparativ cu mine.
        -Arăți bine.-spun cu răceală, îndreptându-ma spre dulăpiorul meu.-
        -Ba nu! Aș vrea atât de mult să arat ca tine!
        -Nu, nu ai vrea.-spun pur și simplu luându-mi lucrurile și cărându-ma din fata ei.-
     Felul în care toată lumea pune accent pe felul în care arăt, pe cât de mult și-ar dori ele sa fie in corpul meu, mă sugrumă precum cuvintele mătușii Leah. Mă fac să mă întreb, oare dacă eu rămân  doar suflet ele se pot bucura de corpul meu atât de "perfect" din punctul lor de vedere?
       Îmi șterg singura lacrimă care mi s-a prelins pe obraz și pur și simplu intru la curs, încercând să ignor fiecare sunet pe care îl aud în urma mea.
       Asta este singura metoda pe care am găsit-o pentru a supraviețui. Ignorând supraviețuiesc de la șapte ani. Și sper să supraviețuiesc până la terminarea anului, să plec naibii la facultate ca să ignor și pe toată lumea de acolo.
      Las cursul să se scurgă. La fel le las și pe celelalte. Asta fiindcă gândul meu e într-un singur punct. Înspre terminarea orelor de curs. Mersul acasă. Nu pentru confortul casei în sine, ci pentru a mă schimba și a pleca în singurul loc în care nu mă simt judecată de fiecare ochi care mă privește.
       Trec pe holul aglomerat, îmi strâng toate lucrurile și o iau înspre parcare, trăgând vizibil de fusta asta idioata. Cu portiera deschisă, dau sa urc în mașina, însă sunt oprită de niște voci pe care m-am săturat să le aud până în ruptul capului.
        -Scar, dragă! -Se aude vocea pițigăiată a lui Grace, venind spre mine alături de Morrigan.-
    Îmi dau ochii peste cap, apoi mă întorc cu privirea în direcția lor, zâmbind al naibii de fals.
         -Da?
         -Ești ocupată? Noi mergem la Mall și ne gândeam, de fapt mă gândeam, -se corectează Grace.- că poate ai vrea să vi cu noi.
         -De fapt, am mult de lucru. Plus că, as vrea să ajung și pe la sală azi.
    Privirile mirate ale celor doua pițipoance, nu mă fac decât să regret că am menționat faptul că merg la sală.
         -Omg! Faci sală?
         -Mhm.
         -Fată, nu o zic cu vreo răutate dar, și știam, deja știam că urma să am nevoie de toată puterea posibila pentru a nu plânge la ceva ce se vrea a fi fără pic de răutate.- nu se prea vede. -spune Morrigan.-
         -Sincer.  Fără supărare dar, Aș fi putut băga mâna în foc că nici măcar nu ști cum arată o sală de Fitness.-continua Grace, șirul de afirmații fără pic de răutate, ce nu ar trebuii să îmi facă ochii să lăcrimeze, dar cumva o fac.-
         -E foarte frumoasa sala unde mă duc, să știți. Dar chiar trebuie să plec, fără supărare, da?
    Apoi pur și simplu urc în mașină si le permit lacrimilor să curgă în secunda in care chipul îmi e ascuns de geamurile fumurii, care mi se par cea mai minunată Invenție din întreaga lume. Ele si tricourile și Blugii largi. Nu știu cine le-a inventat,  dar o să îl iubesc mereu pe omul ăla.
       Conduc spre casă având in cap un singur gând. Să mă schimb de hainele astea nenorocite și pur și simplu să mă îmbrac în ceva ce să strige Scarlett. Apoi, apoi pur și simplu să mă duc la sală și să fac, ceea ce nimeni nu crede că fac. Să încerc sa schimb felul în care arăt.
       Las ușa sa se deschidă în larg și pentru câteva secunde, îmi imaginez cum atunci când eram mica și intram pe ușă eram umplută de pupici și de îmbrățișări. Iar în prezent, am uitat și cum se simte o îmbrățișare de-a mamei.
        Alung acest gând minunat undeva departe și pur și simplu urc la mine în camera. Scap de uniforma nenorocita ce îmi de  bătăi de cap și încep sa caut cu ce să mă îmbrac. Pantaloni de trening largi? La spălat absolut toate perechile. Tricouri largi ce să îmi acopere fundul și picioarele? La spălat. Cu imaginea asta, îmi pot defini clar norocul meu în viața.
        Cum nu puteam și nici nu voiam sa stau acasă astăzi, trag pe mine o pereche de colanți negri si o bustiera de sală. Nici nu vreau să mă gândesc cum arat in afurisitele astea de haine. Știu doar ca ma simt ca naiba. Dar știu și ca nu pot sta acasă pentru ca nu vreau și pentru ca, dacă as sta și mama ar afla, m-ar omorî în secunda doi.
         Ies din casă îmbrăcată fix cum nu as fi vrut să fiu și conduc, cu anxietatea socială bătându-mi cu pumnii în gât, înspre sala unde sper sa ma simt mai bine, chiar și îmbrăcată așa.
       Intru încercând sa par liniștită, deși simplul gând că e ultima zi in care o sa fac sigura, gândul ca de mâine voi avea antrenor personal ma macină al naibii de tare. Îmi las lucrurile la vestiare și apoi pur și simplu intru in sală, cu muzica răsunând-mi în întreaga ființa și încerc să îmi găsesc un colț mai retras, în care să pot încerca să îmi fac treaba. Însă a doua problema a îmbrăcăminților ce îmi lasă la vedere anumite părți din corp, este că mă distrag de la exerciții. Așa cum s-a întâmplat în momentul ăsta. Am început încălzirea si, cum mi am ridicat picioarele la piept și mi s-a strâns abdomenul ce acum se vede prin diferența dintre talia pantalonilor si betelia bustierei, nu m-am uitat decât la ceea ce se formează acolo. M-am demoralizat singura in doar câteva secunde.Mă întind pe salteaua pe care o iau mereu cu mine la sala si pur si simplu, îmi doresc din tot sufletul meu să fi stat naibii acasă. Fiindcă dacă o zi îți merge prost încă de la început, îți merge prost pana la capăt. Și nici dacă ai vrea nu ai avea ce sa faci pentru a o schimba.
     Și dacă faptul ca nu am avut haine in care sa ma simt bine sau faptul ca pana si încălzirea m-a demoralizat, nu au fost semne sa ma duc dracului acasă, asta sigur e. Ma simt privită. Al naibii de privită de, cred că toți libidinoșii din sala asta, în momentul în care încep primele exerciții pentru picioare, mai exact geno flexiuni.