Tot ce n-ai știut vreodată

Capitolul 26

Rylan

   -Poti sa imi spui unde naiba îți tii telefonul ăla de nu-mi răspunzi? O întreb imediat cum bunica i-a păsat telefonul, poate răstindu-mă puțin mai mult decât m-aș fi așteptat.
-Ry...
-Nu mă lua pe mine cu asta. Răspunde-mi la întrebare, Scarlett. Mike a venit singur și a început să mănânce rahat de tine.
-Rylan eu, spune cu o voce subțire, ce abia se mai aude prin gălăgia din capul meu.
-Șții ce? Nu spune nimic. Vin să te iau.
Spun de parcă nu aș fi deja în mașină cu degetele încleștate pe volan și îi închid în față. În momentul în care ies în traficul infernal, în minte mi se redă imaginea momentului în care l-am văzut pe afurisitul de Mike intrând în salā singur. Primul meu gând s-a dus înspre mama. Nu o cunoscuserăm. Cel puțin nu încât să am amintiri cu ea, dar îi știu foarte bine povestea. Poveste ce mă bântuie în fiecare secundă. Când idiotul a intrat singur, mi-o și imaginam pe Scarlett aruncată naiba știe pe unde, proaspăt...Nici gândurile nu mi se pot duce până la capăt. Cu toate astea, sentimentul de vinovăție și vulnerabilitate nu mă lăsa în pace. Asta pentru ca îmi era cat se poate de clar încă din momentul în care mi-am imaginat scena, ca dacă coșmarul era realitate, ar fi devenit asta numai din vina mea. Căci nu am oprit-o din a ieșii cu afemeiatul ce îmi e șef.
-Mișcați-va, naiba să vă ia! Urlu cu mâinile tremurând pe volan, spre întreaga coada din fața mea.
Nu a durat mult și traficul a început în final să se miște. Habar nu am cu cat am mers la ora din secunda in care drumul a ajuns sa fie liber in fata mea. Tot ce știu e ca cel mai probabil am întrecut orice limită de viteză. Nu ca mi-ar fi păsat de altfel.
Parchez mașina în fața casei bunicii și parcă trec prin ușă, până în momentul în care îi zăresc privirea lui Scarlett. I-o întâlnesc și orice nerv parcă mi se evaporă. E bine. Fizic, e bine. Măcar atât.
Fără ca măcar să scot un cuvânt, o trag la mine în brațe, lăsându-mi bărbia să se așeze pe creștetul capului ei. E bine. E bine și e în brațele mele. Iar asta, asta mă liniștește mai mult decât orice.
Mă desprind din îmbrățișare și dau să o sărut, însă ea se retrage ușor. Ce naiba se întâmpla.
-Scarlett, ce ai?
Se uita in gol și pur și simplu pot vedea lacrimile cum i se adună la baza genelor.
-Belle, spun ștergându-i una din lacrimi, ce s-a întâmplat?
Însă nu-mi răspunde. Alege tăcerea ca de obicei iar pe mine mă cuprinde din nou acea stare de panică afurisită.
-Putem doar să mergem, te rog? Mă întreabă și mă bucur ca măcar a scos astea șase cuvinte pe gură.
-Normal, haide.
O las să meargă înainte, apoi mă opresc în fața bunicii, o iau în brațe cum nu am mai făcut de mult și o întreb.
-Știi ce are?
-Nu, dragule. A insistat cu faptul ca nu are nimic, da nu o cred, cum probabil nu ai crede-o nici tu.
-Bine. Mersi ca mi-ai răspuns măcar tu la telefon, spun și dau să plec dar buni mă prinde de mână.
-Să-mi zici ce e cu ea când afli, bine? Nu vreau să mă lași să mă îngrijorez. Scarlett e...e ca o fiică pentru mine dragule. Relația pe care o am cu ea îmi amintește de cea pe care o aveam cu mama ta. Să nu o lași să sfârșească așa.
-Da, buni, spun încercând să nu-mi arăt îngrijorarea, sărutând-o mai apoi pe obraz și pornind spre Scarlett.
Deja în mașină, se chinuie să îmi zâmbească în momentul în care mă vede venind. Mă doare sufletul când o văd așa, la naiba.
Intru în mașină si până să pornesc, îi întorc capul spre mine, cu degetele pe bărbia ei.
-Poți să îmi spui ce ai? Nu te ascunde de mine când suferi. Știi? Nu e corect să radem împreună dar să plângem separat.
-Sunt bine, Rylan.
-Mhm, spun aplecându-mă sa o sărut doar ca să îi demonstrez ca nu e bine în momentul în care se retrage. Dacă ai fi bine, m-ai lăsa să te sărut așa cum o fac mereu.
Se uită pentru câteva secunde la mine, apoi privirea îi cade în gol iar lacrimile continuă să i se adune la baza genelor și la naiba, mă doare ca nimic din ceea ce fac nu le opresc.
-Putem să plecăm?
E tot ce spune înainte de a-și rezema capul de fereastra mașinii și de a mă lăsa practic singur.
Conduc până acasă, fără ca măcar să gândesc limpede. Degetele mi se încleștează pe volan, până duc la albire. Tăcerea dintre noi mă doare. Mă apasă și în același timp, nu îmi dă pace. În momentul în care mașina parchează în fața apartamentului, pur și simplu dau drumul întrebării care mi-a ocupat mintea tot drumul.
-Idiotul te-a violat? Întreb fără a avea puterea să mă uit la ea.
-Ce?
-Răspunde-mi la întrebare. Și fi sinceră cu mine.
-La naiba, Rylan. Nu!
-Atunci de ce naiba te comporți așa? De ce nu mă lași să te sărut. Dar mai important, de ce te uiți la mine de parcă ți-aș impune frica.
-Ry...
-M-am săturat să îmi tot aud numele, Belle. Vreau să comunici, la naiba.
-El...
-El ce. Vorbește, Scarlett. Pentru ca dacă nu presimt ca îmi va pocni o venă.
Trage aer adânc în piept și, cu lacrimi șiroindu-i pe obraji, fără ca măcar să se uite la mine, lasă adevărul să iasă la lumină.
-M-a sărutat.
Spune apoi mai ia o gură de aer și continuă cat de repede poate.
-Eu n-am făcut nimic. El...El a făcut-o. Îmi arată afurisitele alea de doare apoi...
Vrea să continue dar o opresc cu un sărut apăsat. Nu aveam de gând să o las să se scuze pentru ceva ce nu făcuse ea. Nu pot să zic ca nu am simțit niciun fir de gelozie în momentul în care a zis ca idiotul a sărutat-o, căci aș fi absurd. De totuși, în momentul ăsta mi se părea nimic față de ceea ce îmi imaginam eu.
-Stai. Tu. Tu nu ești...
-Să nu fiu ce.
-Supărat?
-La naiba, Scarlett. Tu nu mi-ai spus doar pt ca ai crezut ca m-as fi supărat?
Rad ușor, mângâindu-i obrazul ștergându-i totodată și lacrimile ce continuau sa ii curgă pe obrajii rozalii.
-Rylan, tu, tu ai fost prima și singura persoană care m-a ales vreodată, fără să fie obligat să o facă. Îmi era frică ca...ca pur și simplu mă vei urî.
-Scarlett, nu te-aș putea urî pentru ceva ce nu ai făcut tu. Da, sunt gelos în momentul ăsta, dar sunt fericit ca nu te-a violat, la naiba! Acum haide să intrăm în casă.
O iau de mâna și intrăm în apartament, fiind iar noi doi. Cei care plecaserăm de aici de dimineață. Două persoane ce învață din răsputeri să comunice și să își rezolve probleme împreună, nu separat.
Imediat cum intrăm, Scarlett se duce să se schimbe iar eu fac repede o salată cu ton, ca să apucăm să mâncăm și noi ceva normal pe ziua de azi.
Rămân surprins însă, când Scarlett se așează la masă în loc să mănânce cum a început să o facă de o bună perioadă de timp, începe să se "joace" cu mâncarea în farfurie, mutând-o de pe o parte pe alta, doar cât să pară ca golește farfuria.
-Belle, ce se întâmplă?
-Nimic, doar ca nu imi este foame.
-Minți. S-a întâmplat ceva. Ceva ce nu mi-ai povestit încă.
-Rylan...
-Ti-am zis ca m-am săturat să îmi aud numele pe post de răspuns. Spune-mi ce naiba te-a făcut să nu mai mănânci iar.
Își mută privirea de la mine și trage adânc aer în piept. Ce putea fi atât de rău încât să nu fie în stare să îl scoată pe gură? S-o fi întâlnit cu mătușa ei și s-a luat iar de ea? La naiba, cu toate astea sincer.
-Mike. E vorba de el.
-Ce ți-a mai facut idiotul, spun încercând să îmi calmez nervii.
Nu mă deranjase atât de tare afurisitul ăla de sărut, tocmai fiindcă nu schimba nimic. Însă dacă el e motivul pentru care ea nu mai vrea să mănânce, se schimbă totul.
-Mi-am comandat niște paste, și el o pizza, spune și știi ca folosește detalii nesemnificative pentru a trage cat mai mult de timp. Și la un moment dat am dat dosarele pe jos, moment în care a profitat și m-a...m-a sărutat. Dar imediat după, când l-am refuzat...A început să mă jignească. Să îmi zică ca sunt o balena si nu știe de ce a stat după mine și...
Imi e de ajuns. Nici nu o las sa termine poveste căci o opresc cu un alt sărut.
-Belle, ești superbă. Ești divina. Iar dacă cineva te face să crezi alt ceva decât asta, să se ducă naibii.
Spun apoi mă ridic, îmi iau cheile de la mașină și dau să plec. Nu aveam gând să las lucrurile astea așa. Nu puteam.
-Unde te duci?
-Sa rezolv problema.
-Doar nu ai de gând sa te cerți cu el.
-Probabil o sa fac și mai mult decât sa ma cert, Scarlett. Nimeni nu imi jignește iubita in felul ăsta și scapă așa, basma curată.
-Nu știe, ca sunt iubita ta, Rylan. Hai sa trecem
Peste.
-Poate ar trebui sa afle! Și nu, nu trec peste. Pot trece, cu greu peste un sărut. Dar peste faptul ca te face să te simți cum te-ai simțit toată viața?! Niciodată!
-Nu. Nu te las!
-Nu ți-am cerut voie! Spun și dau să ies pe ușă dar mă prinde de mână.
-Oprește-te! Nu te las să îți riști locul de muncă pentru mine, ai înnebunit?!
-Pentru unele persoane merită să riști, Belle.
-Poți să mă lași cu citatele tale de poet? Nu îți riști locul de muncă pentru mine și punct!
Zâmbesc și mă apropii de ea. Îi las un sărut ușor pe buze apoi spun.
-Mă amuză cum urli crezând ca mă voi răzgândi.
Apoi pur și simplu plec cu urletele ei în spatele meu. Plec cat de repede pot încercând să nu o iau în seamă în momentul în care iese din apartament și începe să o ia la fugă pe scări după mine.
-oprește-te, Scarlett. O să cazi pe scări.
-De ce să fiu eu cea care ascultă ordine când tu mi le ignori?
-Touchee, Belle. Dar tot nu mă răzgândesc.
-Rylan gândește-te puțin la consecințe. O să rămâi fără loc de muncă, la fel și eu. Cu ce ai de gând să plătești chiria apartamentului ăsta? Cu ce ai de gând să cumperi mâncare și tot restul?
-Ne-am puta muta la bunica, dacă asta ar însemna ca idiotul ăla plătește pentru ce ți-a făcut.
           -Nu poți trăi așa, Rylan. Să îți riști întregul venit.
           -Ți-am zis, Belle. Pentru unele persoane merită să riști.
          -Merită pe naiba. Acum poți te rog să te întorci in casa ca să nu mai urlu ca idioata pe scări?
          -Niciodată.
   Spun și pur și simplu plec, alerg pe scările rămase și mă urc direct în mașina plecând spre sala. Lucrurile nu aveau să rămână așa. Pentru ca acum era șansa mea să opresc lucrurile din timp, când încă le mai pot tăia rădăcina până să se fixeze în pământ. Momentul să fac dreptate mamei, lui Scarlett și probabil tuturor femeilor hărțuite de idiotul al cărui nume nici nu am de gând să îl rostesc.