Tot ce n-ai știut vreodată

Capitolul 11

Scarlett

O iau in brațe pe Rose apoi ma las condusă de ea către ieșire. Îl zărim amândouă pe Rylan, ce sta rezemat de capota mașinii cu telefonul la ureche. Îl Închide imediat ce îmi zărește privirea și se apropie de mine in viteza.
Mâinile sale îmi cuprind umerii, trăgându-ma astfel la pieptul lui. Pot sa jur ca o aud pe Rose chicotind stand rezemata de pragul ușii. O aud chicotind tocmai pentru ca am ales sa dau volumul mai încet și sa aud chiar și șoaptele, tăcerea. Îmi așez capul pe pieptul lui Rylan și ma bucur de liniștea pe care mi-o aduce ritmul constant al inimii lui ce ma face pur și simplu sa uit de tot și de toate.
După câteva momente bune, ce poate sunt mai lungi sau mai scurte decât le consider eu a fi, Rylan slăbește strânsoarea brațelor și începe sa se joace in parul meu. Sa definească buclele ușoare de la vârfuri uitându-se drept in ochii mei. Nu își muta nici macat o secunda privirea iar asta îmi oferă ocazia de a-i admira culoarea ușor cenușie a ochilor. Privirea sa rămâne constantă in momentul in care îl aud întrebând.
     -Vreo problema, Rose?
     -Nup. Nu am dat de nicio infecție. Deși, având in vedere ca rana fusese cam prost dezinfectata prima data, se putea ajunge și la asta.
      -Vânătăile? o întreabă, continuând sa stea cu privirea fixă spre mine
      -Momentan sunt destul de mici. E una singura ce s-ar putea sa fie mai întinsa dar nu e nimic ce nu trece in timp.
      -Mulțumesc, Rose. Nu știu de m-as fi făcut fără tine.
      Abia atunci rupe transa ce fusese pana atunci între noi și se duce spre ea. O ia in brațe și ii șoptește ceva iar undeva in interiorul meu ceva se mișcă.doar nu sunt geloasa pe Rose. Ce naiba?! Îmi ies din gânduri in momentul in care Rylan ma privește iarăși și se îndreaptă sa îmi deschidă portiera mașinii. Dau sa înaintez însă sunt oprită de vocea subțire a lui Rose.
       -Scarlett?
       -Da?
       -Sa nu uiți ce am vorbit bine? Oricât de Draga mi-ai fi, prefer sa te văd doar la sală.
       -N-am sa uit. spun zâmbind mai sincer ca niciodată.
        -Promiți?
        -Promit.
   Îmi zâmbește și ma ia in brațe. Ma strânge ușor cu brațele ei subțiri și pentru prima data, sa fiu strânsă de niște membre subțiri nu mai este o presiune asupra mea pentru a le transforma si pe ale mele. Îmbrățisarea asta e doar tăcerea prin care ea îmi spune ca îmi iubește părțile alea dacă le iubesc și eu. Asta e direcția in care vreau sa ascult.
       -Mulțumesc, Rose. Vorbesc serios îți mulțumesc pentru tot.
        -Cu mare drag iubito. Acum fugi ca am impresia ca dacă te mai rețin mult ma va omorî Rylan.
   Rad și pur și simplu ma desprind din brațele ei si ma îndrept spre mașina. Trec de ușa deschisă de Ry si ma așez cu grija pe bancheta in Așa fel încât sa nu deranjez pansamentul pe care mi-l aplicase Rose.
    Rylan mai schimba doua trei cuvinte cu ea apoi se urca in mașina și plecam din parcare, eu urmărind-o pe Rose făcându-ne cu mâna cumva fericita.
          -Vreau sa îmi promiți ceva, Belle.
     E serios și pot vedea asta din timbrul vocii lui sau din felul in care degetele i se albesc datorită puterii cu care strânge volanul.
           -Ce?
           -Promite-mi ca nu îți vei mai face niciodată asta. M-ai auzit, Scarlett? Niciodată. Te rog, am nevoie sa îmi promiți asta.
           -Promit sa încerc, Ry. Asta e singura promisiune de care știu ca o sa ma pot tine.
           -Eu nu vreau sa încerci. Vreau sa Reușești, Scarlett. Nu pot sa te las sa mai intri in casa aia pana nu îmi promiți ca vei ieși fără noi cicatrici pe piele.
            -Ce ar fi sa nu ma duci acasă? glumesc dar rămân socata in momentul in care îl văd pe Rylan cum schimba total direcția brusc degetele recăpătându-și culoarea lor naturală. Eu am glumit. Rylan!
            -Prin gluma ta, mi-ai dat idei. Ai vreo preferința la mâncare?
            -Ry...
            -Când mănânci, ce mănânci cel mai mult? 
            -Paste cred? De ce?
            -O sa vezi.
   Și apoi pur și simplu fără sa mai spună nimic, conduce in nestire pana in momentul in care parchează in fata unei case modeste. Se da jos din mașina și vine sa îmi deschidă portiera ajutându-ma mai apoi sa ies și sa calc pe iarba deasa din fata Curții.
       Rylan îmi ia mâna in a lui zâmbind și ma conduce prin curtea micuța pana in momentul in care ajungem la ușa din lemn masiv pe care el o deschide cu ușurintă. La. Naiba. Ry tocmai m-a adus la el acasă. Iar eu nu știu dacă vreau sa fug sau dacă sa il iau in brațe ca nu m-a dus acasă.
       Nu apuc sa ma gândesc dacă sa fug sau sa rămân caci sunt dărâmată de un blănos ce își exprima iubirea in brațele mele cum nu ma așteptam. Rylan are un câine. Un Golden Retriever. De ce nu ma mira.
         -Iartă-i entuziasmul, Belle. El e Gussie. Bine, era Gibsie dar bunica ii pronunța mereu numele Gussie deci l-am schimbat. Nu-i asa amice?
          -E frumos, Rylan. Ma întreb oare de unde ai luat tu comportamentul asta.
    Rade și ma ia in brațe, nu înainte de a-mi lua sacoul ce nu îmi aduc aminte când a ajuns pe umeri pentru a mi-l pune in cuier.
          -Dar pe cine avem noi aici, se aude o voce feminina, ușor in vârsta ce se vede ca ii face chipul lui Rylan sa radieze.
          -Buni, ea e Scarlett. Scarlett, ea e bunica. Femeia care m-a învățat ce știu acum, ca tot m-ai întrebat.
           -Incantata de cunoștiință, spun cu cel mai larg zâmbet posibil etalandu-mi-se pe chip.
           -Incantarea e de partea mea. Cum nu am cunoscut-o pana acum pe, vrea sa continue dar este oprită de Gussie ce încearcă sa sara pe picioarele mele, Gussie! Încercam sa vorbesc aici! Cum ziceam. Cum nu am cunoscut-o pana acum pe fata asta asa frumoasa, Rylan?
           -E o noua clienta la mine la sala de ceva timp.
           -Sală? De ce faci tu sală păpușă. Ești asa frumușică și slăbuță. Ai și forme și tot ce trebuie.
     Am auzit bine. Pentru prima data. Prima dat prima data mi s-a spus ca sunt slăbuță. Pentru prima data nu mi-a mai fost criticat corpul, fiecare părticică din el. Zâmbesc mai larg decât o făcusem pana acum și pur și simplu dau sa ii răspund însă îmi da drumul mâinilor pe care cândva mi le apucase și se îndreaptă rapid, cred eu in Bucătărie spunând.
             -Trebuie sa ii faci ceva de mâncare fetei asteia, mai Rylan.
     Încep sa rad in timp ce îl mângâi pe Gussie, simțind prezenta lui Rylan din ce in ce mai aproape de mine, de spatele meu. Se lasă pe vine pentru a fi la același nivel cu mine jucându-ne cu câinele lui in timp ce îmi șoptește.
          -Asta se întâmpla când schimbi direcția in care Asculți, iubito. Acum haide, urmează-ma.
    E tot ce spune pana sa ma tragă după el in Bucătărie, acolo unde bunica lui deja începuse se cotrobăie prin frigider.
          -Ii e doar puțin foame, buni. Nu e nicio criza care ne bate la geam.
          -Rylan! Cum adică tii fata ne mâncata.
          -Am zis eu ca o tin? Ce ar fi sa nu mai te zbânțui pe aici de parca nu te-ar omorî șoldul și sa stai sa ii povestești tot ce vrei tu cât timp fac eu de mâncare?
         -M-ai convins.
   E tot ce aud din gura bunicii sale pana sa ma tragă de mâinile mele reci pana pe mica canapea din încăpere. Totul aici e atât de mic, de modest și totuși ma simt mai bine aici decât ma simt in propria casa.
         -Ce mâini reci ai, dulceața.
    Nu apuc sa spun nimic caci ea începe sa îmi maseze mâinile, degetele una câte una pana in momentul in care se încălzesc suficient cât sa le dea drumul.
         -Ia zi-mi tu păpușa. Ce vrei sa știi despre Rylan al meu?
          -Cum ați ajuns sa îl Creșteți dumneavoastră?
          -E o poveste mai complicata, iubita. Dar o sa fiu scurta și la obiect. Rylan a fost rezultatul unui viol pe care fiica mea l-a suferit. După ce l-a adus pe lume, s-a decis ca povestea ei pe acest pământ s-a terminat, tocmai pentru ca nu îl putea vedea, amintindu-i de nenorocitul acela. Și practic Așa am ajuns sa îl cresc eu.
            -Rylan... Doamne îmi pare nespus de rău. 
             -Apreciez, Draga. Sa știi ca am avut grija ca Rylan sa nu se simtă niciodată ne iubit și l-am învățat bine cum sa trateze o femeie. Asta in caz de îți faci griji ca va acționa pe viitor ca cel ce l-a... plantat.
            -Nu era nici vorba de asta. Sunt sigura ca l-ati educat excelent. De fapt, se și vede asta.
           -Eu glumeam, iubita. Dar dacă spui ca se vede, ma bucur. Deși as vrea sa știu ce anume a făcut. Sa am și eu habar cu ce sa ma mândresc, nu?
           -Hmm. Pai in prima mea zi de sala, când încă nu era antrenorul meu, a venit și mi-a dat tricoul lui ca niște idioți sa nu se mai uite la fundul meu. Sau mi-a luat apărarea la școala, de multe ori.
           -Școala? Câți ani ai, iubita mea?
           -Optsprezece.
           -Ah, e bine, e bine. Ma speriasem puțin. Oricum mi-am făcut treaba bine. Ai auzit Rylan? Îmi dai motive sa ma mândresc cu tine, îmi place.
          -Aud și dacă nu urli buni. Sunt la nici doi metri de tine.
           -Iartă-ma dragule. Oare îmi trebuie alt aparat auditiv?
           -Îți iau la sfârșitul lunii unul nou, bine?
           -Ce sa îți dorești mai mult de la viața, spune zâmdinu-mi si luându-mi iarăși mâinile in ale ei, continuând sa le maseze. Nici n-ai ce sa îți dorești mai mult când ești răsfățata de Așa nepot. Nu-i asa scumpo?
            -Mare dreptate aveți. Se vede ca va iubește.
            -Va iubesc și va răsfăț pe amândouă din câte vedeți. Haideți la masa.
            -I-auzi. Ne cheamă Bucătarul  Cheff.
   Zâmbesc și ii întind mâna pentru a o ajuta sa se ridice. Mi se umple sufletul de bucurie, in momentul in care mâna ei se strecoară in a mea și se sprijină de mine, parca luându-ma in brațe in același timp, pana când ajungem la masa.
            -Trei Porții de pasta carbonara alá Rylan și o porție de pancetta pentru Gussie. Nu-i asa amice? Asta-i pentru tine ca ai cost băiat cuminte.
     Ii întinde Bucățelele de carne pe care Gussie parca le-ar culege din mâinile lui cu o delicatețe ce ma face sa rad. Ma așez pe scaun lângă Rylan și îmi trag farfuria in fata continuând sa zâmbesc. Continuând sa o fac pentru ca ma așez la o masa unde scopul principal este sa mănânc.
                -Parmezan?
                -Si cheff. spun cu toată italiana pe care o am, lăsându-l sa își facă de cap in farfuria mea, văzând speranța din ochii lui, ce probabil se reflecta și in a mei. Speranța cum ca urma sa mănânc iar mâncarea nu avea sa ma părăsească.
                -Mănâncă frumoaso, nu te uita asa la ea. Nu te musca. Singurul care și-ar dori asta ar fi probabil Gussie care a pierdut o porție de pancetta.
         Faptul ca stau la o masa unde se fac Glume ce vor a ma face sa mănânc și nu contrariul, cum ar fi fost situația la masa de acasă, na face sa zâmbesc cu adevărat, cum o tot fac de când am pășit pragul acestei case. Si dacă nu credeam pana acum ca atmosfera și felul in care sunt tratată îmi influentează pofta de mâncare, cred asta acum când ma uit la farfuria ce era plină cum se apropie a fi goală. Ceva ce nu mai văzusem in fata ochilor de când eram mica. Mâncasem o farfurie plină de paste și nu ma simțeam vinovata. Și nici nu părea ca vrea sa își ia adio de la mine. Și toate astea pentru ca am schimbat direcția din care decid sa ascult.