Tot ce n-ai știut vreodată

Capitolul 4

Scarlett

Nimeni nu îți spune vreodată cum ar trebui sa te simți in unele situații. Însă exista unele momente când chiar ar fi nevoie ca cineva sa îți spună asta. Fiindcă sunt unele situații, când pur și simplu nu știi ce ar trebui sa simți. Și decât sa trăiești intr-o confuzie, preferi sa nu simți nimic. Doar la asta mă gândesc, încă din secunda in care ochii mei întâlnesc lumina soarelui.
Ușa camerei mele se deschide in larg. Părinții mei dau buzna pe ea, săgetându-ma cu priviri nervoase, dezamăgite. M-am obișnuit sa văd dezamăgire in ochii lor încât am ajuns sa ma mint ca nu ma afectează. Sa ma mint ca nu privirile lor fac ca lacrimile sa îmi înțepe ochii.
-Neata, scumpo. Scar,-ma striga mama iar eu urăsc porecla asta. Pentru ca Așa îmi spunea când eram mica, când ma iubea și nu ma făcea sa urăsc fiecare Gram de mâncare pe care îl bag in gura. Faptul ca încă îmi spune Așa, distruge acea perioada in care ma simțeam bine.-cum ești, Draga mea?
De ce îți pasa? As vrea sa o întreb dar pur și simplu tac și ma uit la ea, abținându-ma sa nu o dau in plâns.
-Scarlett,-spune tata și se așează pe pat, lângă mine.- îmi pare rău ca Mătușa ta e cam dură. Dar înțelegi ca vrem pur și simplu sa arați bine și sa fi dorita, nu?
Mătușa Leah e mai dura, dar totuși ieri dimineața mama s-a comportat exact ca ea.
-Da, tata. Înțeleg.
-Așa te vreau, Scar.-continua mama.- Știi? Mătușa ta e Așa pentru ca și ea a trecut prin asta. Pur si simplu nu vrea sa treci prin ce a trecut ea. Vrea sa dai jos acele kilograme care sunt in plus.
Dacă as putea, le-aș tăia de pe mine, dar nu merge așa ușor. Știu asta fiindcă am încercat și nu a mers. Rostesc, însă doar in mintea mea. Nu vreau ca ai mei sa afle totul. Nu are sens sa zic ceea ce simt, oricum nimeni nu observa dacă ceva ma rănește sau nu in casa asta.
-Și eu vreau, mama.-spun și este prima data când nu scot pe gura vreo minciuna.-Și chiar încerc, ca nu iese nu mai e vina mea.
-Trebuie sa înțelegi, Scarlett ca degeaba încerci dacă după bagi in tine ca și cum nu ai mâncat o săptămâna.-spune tata și nu are habar cât adevăr se afla in vorbele lui.-
-Înțeleg. -este tot ce spun.-
-Perfect. Acum hai sa mergem sa mâncam. Am făcut o salata plină de proteine!-spune mama fericita.-
-Nu îmi e foame.-spun ceea ce spun mereu. Cum se așteptau sa vreau sa mănânc după ce, aseară m-au certat pentru afurisitul ăla de sendviș pe care l-am mâncat doar pentru a nu ma trimite  doamna director la Cabinet.-
-Trebuie, Scarlett.-spune tata cu o voce calma.- Mâncarea nu te va ucide, lipsa ei însă, da.
-Bine.-spun și zâmbesc știind ca mâncarea aia nu va rămâne la mine in stomac nici dacă as ruga-o. Spun, deși știu ca nici măcar nu mi-as dori ca mâncarea aia sa rămână in sistemul meu digestiv.-
Îi urmez pe părinții mei pana jos, in Bucătărie. Ne așezăm la masa mica din încăpere și ai mei încep sa discute in timp ce eu, îmi pun salata in farfurie, având in minte cuvintele mătușii Leah de când aveam șapte ani. Acele cuvinte ce ma bântuie de fiecare data când încerc sa mănânc ceva.
Îmi pun in farfurie putina saltă și încep sa mănânc, de multe ori ducând furculița aproape goală la gura. Mama ma privește cu atenție, apoi îmi șoptește.
-De ce nu îți pui mai multă, Scar? E plină de proteine, îți va da energie pentru azi la sala.
-Am zis ca nu îmi e foarte foame. Dacă e mai mănânc dupa ce vin de la liceu.-spun, deși știu ca mint și ca nu ma voi atinge de salata asta nici mai târziu, Cum abia ma ating de ea acum.-
-Bine, draga. O sa îți păstrez putina pentru mai târziu când vi de la școala. Atât eu cât și tatăl  tău vom fi la munca pana târziu azi, așa ca vei avea nevoie de mâncare.
-Mulțumesc, mama.-spun și zâmbesc mai fals ca niciodată.-
Zâmbesc și urăsc ca o fac. Urăsc ca zâmbesc când sufletul îmi împinge lacrimile in ochi. Urăsc ca zâmbesc când nu simt sa o fac. Dar m-am obișnuit cu asta.
Mănânc cu greu jumătate din Porția pe care mi-am pus-o, duc farfuria la chiuvetă apoi pur și simplu urc in camera mea, cu voma deja aflându-se drept in gât. Ma strecor cât de repede pot in baia din camera mea și pur și simplu ma așez in genunchi.
Îmbrățișez văzul de toaletă și las salata aia afurisita sa iasă din mine. Cu lacrimile curgându-mi pe obraji și încercând sa nu fac prea mult zgomot, dau tot ce am afara apoi trag apa. Totul arată impecabil. Ca și cum nu s-a întâmplat nimic. Exact Așa cum ar trebui sa arate.
Înainte sa ies din baie, ma opresc instinctiv in fata oglinzii și îmi doresc sa nu o fi făcut. Oglinda? Ea este cel mai mare dușman al meu. Asta fiindcă îmi amintesc constant cum arat, ca sunt cum sunt și ca, deși fac sport de ceva timp, la diferite Sali, aspectul meu nu vrea sa se schimbe.
Îmi șterg lacrimile de pe obraji cu mâinile tremurânde și pur și simplu încerc sa nu-mi mai privesc brațele groase, la fel cum încerc sa îmi iau privirea de pe abdomenul, respectiv picioarele mele. Însă încercarea, nu înseamnă mai niciodată reușită. Pentru ca oricât as vrea sa îmi privesc chipul și sa îmi amintesc cât de frumos obișnuia sa fie, eu pur și simplu nu îmi pot lua privirea de la părțile corpului meu pe care as vrea sa le fac sa dispară. In momentul in care plânsul meu mut începe sa scoată sunete, decid să plec naibii din fata oglinzii. Ma întorc la mine in camera, trag pe mine uniforma aia afurisita și ma așez la măsuță de machiaj, gata sa îmi îmbunătățesc puțin aspectul.
Am grija ca genele mele lungi sa fie bine curbate și date cu rimel, apoi îmi aplic nițel blush și un gloss transparent pe buze. Îmi iau apoi geanta, nu înainte de a ma asigura ca are hainele de sport in ea și pur și simplu ies pe ușa și am îndrept spre liceu, prefăcându-mă că nu urăsc ziua asta din toată inima mea. Că nu urăsc faptul ca voi fi nevoită sa fac niște rahaturi de exerciții in fata tuturor celor care se vor uita constant la mine Așa cum fac mereu.
Ma ascund de toate persoanele ce ar avea ceva de comentat la adresa mea și încerc sa ma concentrez la orele pe care le am pana la ora de sport. Încerc sa ignor toate privirile ce imi sunt adresate si sa ma concentrez la ore, pentru ca la naiba, trebuie ca măcar sa iau examenele la final de an si sa plec din liceul asta, odată pentru totdeauna.
Cum toate orele trec, ne îndreptam spre sala de sport. Îmi las geanta in vestiar si ma schimb, apoi ma îndrept spre sala mare cu aer închis si, pot observa pana si când merg privirile unora de pe banca fiind aflate asupra mea. Îmi doresc, pur si simplu sa ma întorc înapoi in vestiar si sa rămân acolo. Dar dacă e ceva ce m-am învățat singura de-a lungul timpului, ei bine este : nu-i lăsa sa vadă ce te deranjează, tratează cu indiferenta si la un moment dat, vor găsi alt subiect de discuție.
Mă așez pe banca in așteptarea profei noastre de sport și privirile ce devin din ce in ce mai insistente asupra mea, ajung sa ma strângă de gât. Ma strâng de gât atât de tare încât uit de principiul meu de a fi indiferenta.
-Sunt pictată cumva de Da Vinci și nu știu eu?
-Vorbește cea cât toate fetele la un loc.
Oricât de tare m-ar durea cuvintele astea, oricât de adevărate sunt, asta e unul dintre momentele in care nu mai pot sa tac. Mi-am dat drumul la gura, acum trebuie sa o fac pana la capăt.
-Eu zic sa te uiți la tine mai întâi, dulceața. -urlu spre John, unul din tipii care tine mereu sa îmi facă zilele amare-
-Ma uit, Draga. In fiecare dimineața. Dar spre deosebire de tine eu am pătrățele nu valuri.
Îmi mut privirea de la el și las o lacrima sa îmi curgă de obraz. Al naibii cuvinte. De ce trebuie sa doară atât de tare. Ma pregătesc sa ma ridic și pur și simplu sa plec naibii de aici, in momentul in care aud întreaga "mulțime" cum îl aclama pentru ca mi-a închis gura. Dar nu apuc sa fac asta, caci aud răsunând in sala un timbru pe care am ajuns sa îl cunosc al naibii de bine.
-Buna ziua, elevi. Ma numesc Rylan Hill și o sa fiu profesorul vostru suplimentar astăzi, la rugămintea doamnei Gray.
Ma uit la el și nu ma aștept ca ochii lui de un verde închis sa ii găsească atât se repede pe ai mei. Se apropie ușor de mine, dar ma ridic se pe banca și ma îndrept spre linie. Rylan continua să se țină după mine, clar vrând sa ma întrebe ceva, dar eu nu am absolut niciun chef de asta. Mi-am pierdut șansa de a fugi, Așa ca acum trebuie sa lupt. Nu mai am alta șansa din momentul asta.
-Începeți încălzirea!-urla Rylan suflându in fluierul lui-
Încep sa fac "minunata" încălzire, pana in momentul in care suntem împărțiți pe doua linii paralele. Stau in fata și urmează sa facem aplecări. Ceea ce înseamnă clar ca multe priviri se vor aținti asupra mea. Dar mi se cutremura cu adevărat sângele in vene, in momentul in care aud șoptind din spatele meu.
-Se pare ca voi avea o priveliște minunata, Draga.
Tresar și continui sa îmi fac Exercițiile, încercând sa aman cât mai mult momentul in care va trebui sa fac rahaturile alea de aplecări.
-Domnișoară Verrett, mută-te pe rândul din spate.-se aude vocea lui Rylan iar mie, mie îmi vine sa alerg la el și sa îl iau in brațe pentru asta.- iar tu, domnule,"se pare ca voi avea o priveliște minunata", te rog sa bagi zece de ture de teren.
-Eu nu am făcut nimic. -începe John sa se apere.-
-Perfect. Douăzeci de ture de teren, urmate de o suta de flotări.
-Dar...
-Vrei sa cresc numărul? -când observa ca John tace mâlc continuă.-Asa credeam și eu. Dă-i drumul și oferă-ne tu o priveliște minunata, de ne uitat. Voi restul, pe banca.
Îl ascultam. Ma așez pe banca pe care stăteam și mai devreme și nu mare îmi este mirarea in momentul in care Rylan se apropie de mine și își pune mâna pe umărul meu. Ma uit la el, la Parul lui șaten închis și la ochii verzi. El se uita la mine și totuși, nu își ia mâna pana in momentul in care John nu își termina turele de teren și începe florăriile. Atunci se desprinde de mine și ajunge in șaptele lui. Își pune piciorul pe spatele lui iar acestuia aproape ca i se rup mâinile.
-Te rog, încânta-ne cu minunata priveliște. Nu uita să fie o suta de flotări, domnule.
John probabil înjură in barba dar le face cu greu, pana in momentul in care soneria răsuna in sala mare iar Rylan își ia piciorul de pe spatele lui.
-Doamna Gray va afla despre ce s-a întâmplat la oră, in lipsa ei, fără dar și poate. Iar dacă vouă vi se pare amuzant sa începeți sa faceți Glume sexiste, am sa ma asigur eu ca același comportament îl va avea și doamna Gray in Așa cazuri de acum înainte. Buna ziua.
Apoi pur și simplu iese din sala, nu înainte sa îmi facă semn spre ușa pentru a vorbi. Ușor rușinată, ma îndrept spre el. Ochii lui la o înălțime considerabila fata de ai mei, ma găsesc și nu au de gând sa ma lase sa plec prea curând.
-Nu era nevoie sa faci asta, Ry.
-Poate nu. Dar am vrut sa o fac.
-Bine, m-am obișnuit cu asta. Mai vrei ceva de la mine sau pot sa ma duc sa ma schimb?
-Avem antrenament in jumătate de ora, de ce sa te schimbi. Ești superba Așa cum ești, doar nu degeaba îți spun eu "Belle".
-Ti-am mai zis oare ca urăsc sa fiu lingușită? Mai ales cu minciuni?
-Nu sunt minciuni, Scarlett. Vorbesc serios. Sunt haine de sala, arați superb in ele. Mergi cu mine la sala.
-Cine zice ca o sa și accept?
-Eu. Așa ca intra in vestiare și i-ați lucrurile. Apropo, sper ca te-ai pregătit. Urmează un antrenament greu azi, Belle.
Apoi pur și simplu îl ascult și îl las in spatele meu, simțind privirile fiindu-i ațintite asupra mea. Dar, spre deosebire de alte priviri, dintr-un motiv sau altul, privirile lui asupra mea nu ma deranjează nici măcar puțin. Zâmbesc in sinea mea și ma duc sa îmi iau lucrurile apoi, pur și simplu ma întorc spre Rylan și ma conduce spre mașina lui, plecând mai apoi spre sală.