Tot ce n-ai știut vreodată

Capitolul 14

Scarlett
   Sa știi ca nu am glumit cu nimic din tot ce am zis astăzi. Sa îți cumperi mai multe vaze, Belle. Cuvintele lui Rylan îmi răsuna in minte chiar și acum, după ce am intrat in casa lăsându-l sa își vadă de drum.
Zâmbesc in colțul gurii cât ma uit in oglinda și îmi aranjez buclele ceva mai lejere decât dimineața. Rochia mea de un galben auriu precum cea a lui Belle, atârna de umeraș si parca ma aștepta. O admir pentru câteva secunde iar mărimea M a rochiei, in ochii mei devine L. Am avut aceiași problema si la cumpărarea ei. Îmi aduc aminte cu un gol imens in stomac cum eram in magazin si ma uitam la rochii, căutând mărimea L si zicând ca nu găsesc mărimea mea. Si toate astea pentru ca am fost acolo cândva. Cândva am purtat L iar creierul meu nu vrea sa accepte ca acum nu mai sunt acea varianta a mea.
Las un șervețel sa absoarbă o mica lacrima ce sta sa cadă din colțul intern al ochiului si îmi continui treaba, începând cu machiajul. Mai aveam câteva ore pana sa ma prezint la ultimul eveniment oficial cu cei ce mi-au făcut ultimii patru ani de zile un calvar.
Orele trec si a ajuns in final momentul in care chipul îmi arată fix cum vreau eu. Exista o singura problema si anume probarea rochiei ce al meu creier nu vrea sa accepte ca ma va încăpea, ca este si va fi măsura mea.
Încerc sa zâmbesc in timp ce iau rochia in mâini si mi-o așez in fata pentru a-mi vedea reflexia. Nu arați Așa cum îți imaginezi ca arăți. Ai făcut schimbări. Îmi repet cuvintele in minte, pana in momentul in care in oglinda o văd pe Scarlett cea din prezent, nu cea ce ura fiecare centimetru existent.
Trag rochia pe mine și ma chinui sa închid fermoarul cu unghiile mele nude, însă misiunea se sfârșește a fi imposibila. Refuzând destul de repede după câteva minute de încercat, decid sa târăsc rochia lunga pana la parter, in speranța ca mama ma va ajuta cu asta.
-Mama? o strig de pe scări iar in momentul in care aud o alta voce răsunând din Bucătărie pe lângă cea a mamei, îmi doresc sa nu fi coborât.
Stau puțin pe gânduri dacă sa o iau la fuga pe scări sau dacă sa ma duc sa îmi rezolv problema. Și toate astea pentru ca nu voiam sa dau ochii cu ea. Nu o poți lasă sa te controleze, Scarlett. Îmi spun in gând, făcând pași hotărați înspre Bucătărie. Ma întind spre clanța și fix acesta e momentul in care dau drumul minerului și ma întorc sa plec pentru ca sunt prea fricoasa sa înfrunt Așa ceva.
Doar ca, fiindcă norocul meu nu tine și nu a ținut vreodată cu mine, fix in secunda in care fac primul pas înapoi spre scări, ușa bucătăriei se deschide in spatele meu, auzindu-se vocea mamei.
-M-ai strigat, scumpo?
-Da, voiam sa ma ajuți sa îmi închid rochia, spun încercând sa nu las nesiguranța din voce sa ma dea de gol cu orice.
-Ești superba, Scar, Draga. Haide in Bucătărie sa ma spăl pe mâini si sa te vadă și unchii tăi.
Zâmbesc cât de real posibil si înaintez in urma mamei înspre Bucătărie. Aparent, urma sa ma afișez in fața ambilor mei unchi. Și asta pentru ca nu am fost capabilă sa închid singura o afurisita de rochie.
Discuția apriga a unchilor mei, pur si simplu se oprește in momentul in care trec pragul bucătăriei si intru in vizorul lor. La naiba, vreau sa fug. Vreau sa fug si sa nu ma mai întorc. Sa ma fac mica mica si sa dispar. As prefera sa ma calce in picioare la propriu, decât sa ii las sa o facă la figurat, doar pentru ca dacă m-ar calcă la propriu nu ar mai trebui sa îndur orice au ei de gând sa zică, ca de fiecare data.
-Da pe cine avem noi aici, spune unchiul meu, dându-și ochii ușor peste cap.
-Nu ca e frumoasa? Leah, tu ce zici, întreabă mama spălându-se pe mâini, pentru a-mi Închide fermoarul.
-E frumușică rochia.
Urma un "dar". De când ma știu, orice compliment al mătușii mele trebuie sa continue cu un "dar"care sa ruineze totul.
-Dar nu crezi, scumpo, ca ai luat-o cu o mărime prea mica?
Normal ca da, tu porți L, nu M si in niciun caz S ca orice alte fete ce îl înconjoară pe Rylan. Tu speri si speri sa se uite la tine, când pe el in înconjoară fete ca Rose, cu corp perfect. Închid vocea anxietății si încerc sa îmi aduc aminte ce îmi spusese Rose acum câteva luni. Sa dau volumul mai încet si sa schimb direcția in care decid sa ascult. Lucru care pentru mine pare cam imposibil având in vedere ca aud din toate părțile.
-Las-o, Leah, spune mama venind in spatele meu. Haide sa îți închid rochia.
-Danielle, Draga. Nu vezi ca trebuie sa i-o mai si închizi? O sa pocnească pe tine rochia asta, scumpo. Fără supărare.
Ma uit la Mătușa mea cu o privire fixa ce mai are puțin și devine înlăcrimată. Nu plânge. Nu ii da satisfacția asta. Porți M, Scarlett. Ai fost la L și acum ai ajuns la M. Și cândva, cândva vei ajunge și la S, poate chiar XS.
-îi vine bine, Leah, spune mama închizându-mi cu ușurintă rochia.
-Dacă zici tu, dragă. Auzi, Scar?
-Da? Răspund cu o anumită răceala in ton, încercând sa îmi tin lacrimile sub control.
-Te-ai lăsat cumva se sală? Nu de alta, dar nu prea se mai vede nimic.
-Nu, nu m-am lăsat, Mătușa. M-am lăsat de viața asta.Încă merg și o sa continui sa o fac, răspund dintr-o suflare, încercând sa nu ma înec in propriul glas.
-Dacă zici tu.
Dau sa plec din Bucătărie cu lacrimile aflându-se-mi-se la baza genelor, însă mama ma oprește trăgându-ma ușor de mână.
-Eu, tatăl tău și unchii tai o sa plecam imediat in oraș la cină. Te descurci sa ajungi la bal, nu-i Așa?
-Da, mama. Pofta buna.
Spun și apoi fără sa mai dau ochii cu absolut nimeni fug direct in camera mea și las ușa sa se trântească in spatele meu. Ma lipesc de lemnul masiv și las lacrimile se curgă pe tenul perfect, ele lăsând urme in machiaj. Clipesc și simt cum genele grele mi se lipesc de chip, probabil descurcându-și rimelul pe fata mea.
Fac marea greșeală de a ma uita in oglinda mare don fata mea. Se întâmpla din nou. Ma uit la reflexia mea, a adolescentei de aproape nouăsprezece ani însă văd pentru o secunda fetița de șapte ani căreia i s-a implementat aceasta ura fata de corpul ei. Ca apoi, apoi sa văd adolescenta de cincisprezece ani care a intrat la liceu sperând ca aici își va găsi locul liber, safe. Ca derularea mea in timp, prin toate fazele corpului meu sa se oprească la cea de acum aproape șase luni. Jumătate de an in care am ajuns de la L la M însă doar in ochii cui trebuie. Nici măcar privirea mea nu mai sesizează diferența. Tot ce am in cap in momentul asta este ca am ales rochia prea mica, deși realizez ca îmi vine perfect.
Încui ușa și dau naval in baie acolo unde vărs tot ce s-a aflat in stomacul meu in ultimele ore. Fac ceva ce cândva era o obișnuința dar ce îmi ieșise din instinct, având in vedere ca ajunsesem mereu sa mănânc la bunica lui Rylan. Într-un loc unde sunt complimentată pentru cum arat. Un loc unde lumea ma vedea cum eu doar visez sa fiu.
-Scarlett! vocea mamei urcând scările înspre camera mea nu face decât sa ma sperie.
Ies din baie și ma asigur încă odată ca ușa pe Cafe fusesem mai devreme rezemata este încuiată. Îmi dreg mai apoi glasul, pentru a-i Răspunde mamei.
-Da?
-Noi plecam, scumpo. Sa te distrezi la bal!
-Mersi, mama. Pofta buna!
Spun iar cum aud pașii ei coborând înapoi la parter, ma ridic iute și privesc pe fereastra pana in momentul in care observ mașina părinților mei plecând îmbrăcată cu patru membri.
Casa e goală la fel ca sufletul meu in momentul asta. Mai este jumătate de ora pana la începerea balului iar eu arat de parca as fi muma pădurii. Ochii îmi sunt roșii de la plâns și negrii de la rimelul ce e întins pe tot chipul meu. Fondul de ten s-a crăpat in ștrasuri datorită lacrimilor sărate iar stima mea de sine clar nu mai e suficient de mare încât sa simt ca pot ieși din casa îmbrăcată cu afurisita asta de rochie ce aparent începe sa ma strângă brusc. Și asta doar pentru ca exista un colțișor in mintea mea in care vocea mătușii mele se aude și s-a auzit mereu la volum maxim.
Genunchii îmi cedează și ma trezesc la pământ drept in mijlocul camerei. Mâinile îmi tremura iar lacrimile nu se opresc. De ce naiba atunci când ne simțim bine in propriul nostru corp, trebuie sa vine cineva care sa calce toate munca depusă in picioare?
Încercând cu greu sa respir, ma întind după telefon și caut liniște. Îl sun pe Rylan si aștept sa ma liniștească cu vocea lui cât timp admir buchetul de bujori ce sta in apa chiar in fata mea pe noptiera.
-Da, Belle?
-Ry-Ry-Rylan...
-Iubito, ce naiba s-a întâmplat? De ce plângi? Sau de ce nu ești la bal?
-N-N-N-Nu ma duc...
-Nu exista Așa ceva. Orice s-a întâmplat, nu uita ca ești superba, iubita mea. Bine? Ești frumoasa, nu degeaba îți zic eu Belle.
Închid ochii lăsând astfel alta lacrima sa se prelingă de obrazul mânjit de rimel. Dacă m-ar vedea acum, in stadiul asta, oare ar mai crede același lucru?
-Ești acasă?
-Da.
-In cinci minute sunt la tine.
-Ry, vreau sa spun dar ma întrerupe.
-Nu-ți consuma aerul degeaba, iubito. Încearcă sa respiri constant pana când ajung.
Apoi pur si simplu îmi Închide in nas si îmi aduce aminte cât de spontan poate acționa câteodată. Câta grija are de mine, deși nu îl obliga nimeni. Rylan, el e prima si singura persoana de care am dat pana acum, care nu este obligată sa ma iubească si totuși o face mai mult decât cei obligați.
Cinci minute poate pare puțin timp însă când vine vorba de așteptarea liniștii trec mai greu ca niciodată. Dar aparent, așteptarea mea s-a încheiat in momentul in care aud motorul mașinii lui Rylan oprindu-se in fata casei mele. Sau cel puțin sper ca el este pentru ca nu am puterea de a ma ridica sa ma uit pe geam. Confirmarea vine in momentul in care vocea lui se aude strigându-ma prin casa.
-Belle?
-Aici, spun cu greu și ma târăsc spre ușa sa o descui.
In secunda următoare, ușa dormitorului meu devine larg deschisă iar Rylan cade in genunchi lângă mine.
-Frumoaso, de ce plângi?
-Nu ma mai minți, Rylan. Uita-te cum arat, la naiba! Spun arătând spre ochii mei negri de la rimel continuând sa plâng.
-Nu pot minți in fata ta, iubito. Și ma doare faptul ca tu chiar crezi ca te mint. Ești frumoasa, Belle. Chiar dacă arați ca un urs panda, sa știi ca esti cel mai frumos urs panda pe care l-am văzut vreodată.
Spune si îmi lasă un sărut ușor pe frunte. Îmi șterge lacrimile cu degetele sale mari, apoi se uita la mine si îmi examinează rochia.
-Tu chiar voiai sa fii Belle, azi.
Rad ușor in timp ce îmi duc mâna la ochi, vrând sa rezolv problema reala, mai exact fata mea.
-Nu mai freca asa ochii ăștia frumosi, Belle. Se vor irita. Hai sa scăpăm de cel mai adorabil panda pe care l-am văzut vreodată.
Spune si ma ridica, așezându-ma pe pat, chiar dacă ar fi trebuit sa fac doar doi pași, Rylan m-a scutit de asta, Așa cum face cu multe.
-Unde găsesc ceva cu care sa te șterg?
-Sertar, spun arătându-i cu mâna spre măsuță mea de machiaj unde găsea într-un sertar dischete si apa micelară.
-Perfect, spune apoi se ridica si îmbibă doua dischete in apă. Închide ochii, Belle, îmi spune și începe așezându-se in genunchi la marginea patului, sa șteargă dârele de rimel, urmele de durere pe care cei de îmi sunt familie le lasă mereu asupra mea.
-Rylan...
-Shhh, e in regula, iubito. Nu știu cine te-a rănit dar nici nu contează acum. Și asta pentru ca nu se va mai întâmpla.
-Adică?
-Adică, atât timp cât sunt eu aici, ochii ăștia nu vor lacrima decât din doua motive: de bucurie sau de ras.
Zâmbesc încă stand cu ochii închiși și imaginând-mi in întunericul pleoapelor mele chipul lui, detaliu cu detaliu. Îmi imaginez cum ma privește și nu pot sa nu zâmbesc, probabil sa și roșesc.
Dintr-o data simt cum nu mai e la picioarele mele. Vreau sa deschid ochii însă ma abțin, bucurându-ma de liniștea ce e in camera, in capul meu. Liniște perturbata de Rylan ce cotrobăie prin machiajele mele.
-Ca faci?
-Aduc prințesa înapoi la viața.
Inițial nu înțeleg la ce se referă însă mai apoi, simt cum se apropie de mine, îmi cuprinde cu mâna stânga obrazul făcând pe el ușoare mișcări circulare iar cu celălaltă mână dându-mi genele cu rimel. Cu cea mai mare prudență, îmi pictează fiecare fir cu rimel iar eu zâmbesc și ma întreb continuu ce am făcut sa merit Așa ceva.
Se oprește din ceea ce face, semn ca a terminat însă mai apoi după o scurta pauza de căutat prin machiajele mele, se întoarce și simt cum îmi unge buzele cu un ulei de buze cu gust de citește. La naiba, Rylan era perfect. Nu îl meritam. Nu meritam cum ma tratează.
-Pot sa deschid ochii acum?
-Nu, pana nu te ridici și ma urmezi.
-Sa te urmez?
-Sa ai încredere in mine, haide.
Și ma las pe mâna lui. Încă cu ochii închiși ma ridic ușor de pe pat și ma las condusă orbește de el undeva spre dreapta. Mâniile lui se așează pe talia mea iar respirația lui îmi încălzește ceafa.
-Deschide ochii și uita-te la imaginea ce ma înnebunește pe mine de șase luni de zile.
Deschid ochii cu grija și văd reflexia mea in oglinda. Roșesc instant și zâmbesc admirând munca pe care a depus-o. Genele mele sunt perfect curbate, cred ca de acum ma voi da cu rimel ținând ochii închiși, iar buzele sunt pline și hidratate.
-Știu ca nu e ceva extravagant dar...
-E mai mult decât perfect, Ry, spun și ma întorc spre el ridicându-ma pe vârfuri, cu tot cu tocuri, sa ii las un sărut pe obraz.
-Îmi era dor de felul asta de a mulțimi, Belle.
-Și mie, răspund cât se poate de sincer.
-Atunci, acum ca suntem gata, hai sa ducem prințesa la balul de absolvire.
-Rylan, nu ma duc nicăieri.
-Asculta, Belle, spune dându-mi o șuvița pe după ureche. Tu ești Belle, eu sunt Bestia. Lasă-ma sa îți ofer o biblioteca cât tot orașul asta, lasă-ma sa te tratez așa cum meriți sa fi tratată. Lasă-mă sa te duc la bal și sa le arat tuturor ce ar fi putut primi dacă aveau puțin bun simt. Un trandafir ce peste noapte a devenit Bujor.