Tot ce n-ai știut vreodată

Capitoul 25

Scarlett

      Nu mă așteptam ca amprenta durerii asupra mea să se evapore atât dar atât de repede. Ca cicatricile să se cicatrizeze și să devină una cu mine, lăsându-mă să îmi reiau antrenamentele. Antrenamente ce aveau să fie de o mie de ori mai dificile acum, mai ales când Mike este cu ochii pe noi ca și cum am fi niște marionete scăpate de sub control.

     Mă aflu pe bancheta din spate a mașinii lui Rose și pot simți privirea ei ațintită asupra mea.

         -Ce se întâmplă? O întreb găsindu-i privirea.

         -Se întâmplă că nebunia a dat afară din voi.

         -Știu, Rose. Știu.

        -Draga mea, mă bucur că te întorci la antrenamente. Doar că, dacă Mike o să suspecteze ceva din atingerile voastre, s-a dus totul de râpă.
-O să avem grijă. Lucrurile sunt sub control.
-Cu tine, o adolescentă de nouăsprezece ani și cu Rylan cel îndrăgostit, nici măcar Gussie nu ar fi sub control, scumpo.
Rad și îmi amintesc pentru câteva secunde, de cat de dor îmi e de câinele ăla. De felul în care bucuria lui ajungea să mă cuprindă chiar și pe mine.
Intrăm în sală și pur și simplu îmi fac treaba alături de Rose, până în momentul în care teoretic ar fi programate antrenamentele cu Rylan. Cele de care îmi fusese dor dar de care nu mă putea bucura. Asta fiindcă mă simțeam ochita. Mă simțeam precum un peștișor auriu înconjurat de rechini.
-Hei, ești bine? Mă întreabă Rylan, în momentul în care mă vede blocată în fața biroului lui Rose.
Cumva, i-am auzit întrebarea dar nu a ajuns până la mine, căci creierul nu apucă să o proceseze.
-Ce s-a întâmplat, Belle?
-Nimic, mint cu nerușinare în momentul în care mă trezesc la realitate.
-Mincinoaso. Am nevoie să îmi oferi un moment de sinceritate, spune uitându-se drept în ochii mei.
Mă uit în jur și pur și simplu simt cum urletul vrea să iasă din mine. Îmi târăsc corpul până în băieși nu mă miră ca Rylan să vină după mine. Diferența este ca, acum sunt într-un loc ferit de ochii lumii. Într-un loc unde pot să dau drumul întregilor mele temeri.
-Acel moment de sinceritate e valabil?
-Ma simt ca într-o colivie, Rylan! La naiba, simt ca îmi este urmărit fiecare pas. Iar tu te aștepți să mă duc acolo să îmi fac antrenamentul și să mă prefac ca nu se intampla nimic.
-Nu ma aștept la absolut nimic de la tine, iubito.
Nervi încep să mă cuprindă și pur și simplu îmi las picioarele să îmi plimbe corpul de-a lungul băii comune. Anxietatea îmi stătea drept în gât. Lucrurile atârnau de un fir de ață și aveau să se destrame dacă nu făceam ce trebuie.
-Nu pot să fac asta. Nu pot să fac asta!
-Scarlett.
-Nu. Niciun Scarlett! Tu nu te gândești deloc. Te aștepți sa ma duc acolo și să îmi fac treaba știind ca orice atingere te poate lăsa fără loc de muncă, la naiba!
-Pentru a doua oară. Nu. Mă. Aștept. La. Nimic. De. La. Tine! Pentru ca eu te-am băgat în asta! Urla mai tare decât m-aș fi așteptat să o facă, lucru ce îmi cutremură nițel corpul.
-Mi-aș fi dorit să nu o faci!
Rylan da să răspundă răcnetului meu însă suntem întrerupi de singura persoană pe care voiam să o văd în momentul ăsta. Mike.
-Pot să știu și eu de ce urlați așa?!
-Eu...
-Scarlett e Putin nervoasă din cauza antrenamentului pe care i l-am pregătit, domnule. Dar ne vom apuca de treabă și va vedea ca nu e atât de greu pe cat pare.
-Mhm, bine. Treci la muncă ca nu te plătesc degeaba. Iar tu, Scarlett, îți propun să ne vedem la prânz.
-Domnule, eu...
-Nu am terminat, domnișoara. Ne vedem pentru a rezolva câteva dosare de ieri pe care nu le-ai tratat cu atenția necesară.
Dau aprobator din cap și pur și simplu îl las să plece, lăsând în urmă o tensiune de zile mari.
-Tu ai înnebunit?! Te duci la
Masă cu el?!
-Ți se pare ca am de ales?! Nu, nici mie. Așa ca pupă mă în fund cu gelozia ta și hai să facem antrenamentul ca după ne suspectează!
Habar nu am de ce continui să urlu la Rylan. De ce continui să îmi vărs nervii pe el. Sincer, nu am urat nimic mai mult decât faptul ca ne certăm constant în ultimele zile din vina prostiei ăsteia de loc de muncă. Totul pentru ca m-a mâncat în fund să vreau să lucrezi fix aici.
Intrăm înapoi în sală și începem antrenamentul. Rylan e mai tare ca piatra. Zici ca e o stană de piatră, un nor gri și mohorât așa cum era la primele antrenamente. Și totul din cauza felului în care ne-am vorbit unul altuia mai devreme.
Terminăm antrenamentul în tăcere, cu câteva minute înainte de pauză de prânz. Îmi iau lucrurile și mă îndrept spre vestiare, îmi fac un duș rapid și mă schimb ca apoi să mă duc cu Mike la prânz și să rezolv orice rahat crede el ca nu am făcut bine.
-Mergem? Mă întreabă în momentul în care mă găsește pe hol.
Dau aprobator din cap și îl urmez până la cea mai apropiată terasă. Ne uităm prin meniu iar eu îmi comand o porție de paste pe care aveam să mă lupt să o mănânc iar Mike o pizza. Imediat ce comanda ne este luată, îl văd pe Mike cum scoate din geantă un teanc de dosare, cam jumătate din tot ce i-am făcut ieri. Numai uitându-mă la volumul lor, aș fi putut leșina ușor. Nu aveam de gând să refac toate alea nici în ruptul capului.
-Așa deci, ti-aș sugera să te muți pe scaunul ăsta, Scarlett. Trebuie să îți arăt totul.
-Stau bine la distanța aceasta, domnule.
Se uită la mine, probabil fiind uimit de un refuz și pur și simplu se ridică de pe scaun și se apropie de mine. Îmi trântește literalmente dosarele în față iar el se pune în spatele meu, aplecându-se peste mine pentru a-mi arăta naiba știe ce pe foile de le aveam în față.
-Domnule! Cunoașteți termenul de spațiu personal? Dacă nu, nu-i nicio problemă ca l-ați aflat acum.
-Dramatizezi, Scarlett. Doar voiam să îți arăt ce nu ai făcut bine.
-Domnule, spun impingandu l usor mai in spate, daca e ceva greșit pot vedea și singură cu proprii mei ochi. Nu am nevoie să îmi arătați dumneavoastră, și în niciun caz nu atât de aproape de mine.
Îmbufnat, se așează la masă și mă privește surprinzător de insistent în timp ce răsfoiesc foile alea încercând să găsesc marile greșeli despre care vorbea mai devreme. Poate ca ieri nu am Fost eu însămi de nu aș face niciodată ceva de mântuială doar ca mai apoi să îl refac.
Între timp, ne vine mâncarea și luăm prânzul în liniște, sau cel puțin îl începem așa. Nu aveam de gând să îl las să inventeze chestii doar ca să petreacă timp cu mine, pe care nu-l puteam refuza. Dar, îmi era mult prea foame pentru a mă certa și cu el, acum.
Dar liniștea prânzului nostru, cum am zis nu a fost decât la început. Asta până în momentul în care cotul meu se izbește de dosare acestea rasfirandu-se pe întreaga podea. Mă ridic să strâng, fiind în totalitate vina mea, moment în care Mike se lasă în genunchi și începe să facă, de asemene cel și lucru.
În momentul în care mai rămâne pe podea un singur dosar, îl apucă imediat după ce îl apuc și eu, probabil crezându-se protagonistul unui film de dragoste. Dau drumul dosarului și dau să mă ridic însă idiotul se repede la mine și își apasă buzele pe ale mele.
Îl împing în secunda următoare și mă ridic total, încercând să îmi calmez toți nervii. Îmi șterg buzele cu șervețelul de la masă și pur și simplu mă uit la el ce mă privește cu niște ochi de catelus.
-Ce naiba aveți în cap?!
-Recunoaște, Scarlett. Noi doi avem o chimie aparte.
-Precum cea cu cele două foste soții? Sau poate precum chimia pe care o aveți și cu dosarele acelea perfecte?
        -Măsoară-ți cuvintele domnișoara!
        -Poate atunci când o să învățați și dumneavoastră că nu înseamnă nu, o să îmi măsor și eu cuvintele.
         -Nici nu știu de ce am stat până acum cu o balena, ce lucrează la o sală fitness dar mănâncă paste pline de carbohidrați. Îmi pătezi imaginea, femeie!
    Pufnesc încercând să ignor acel sentiment din stomac, ce ajunge să îmi înțepe ochii.
         -Vorbește cel ce mănâncă pizza și apoi jignește o femeie doar pentru ca l-a refuzat. În momentul ăsta, îmi faceți scârbă, spun aruncându-i în față întreg paharul cu apă ce zăcea pr mijlocul mesei.
     Fără să mai stau să îi aud balivernele, îmi iau geanta și plec cat mai departe de locul ăsta. Încercând să îmi stăpânesc lacrimile de la baza genelor, pur și simplu mă îndepărtez de tot. Dar cuvintele lui îmi răsunau în cap. Se contopeau cu ale mătușii precum o simfonie. Nu durează decât câteva secunde, până mă trezesc vomitând în primul coș de gunoi ce mi se arată în cale.
       Îmi scot un șervețel din geantă și îmi șterg lacrimile și merg spre singura bunica pe care am cunoscut-o vreodată. Iau telefonul în mâinile tremurânde și vreau, din răsputeri să îl sun pe Rylan. Însă apoi îmi amintesc de momentul în care libidinosul și-a lipit buzele de ale mele și îmi este extrem de frică. Frică de cum va reacționa Rylan. frică ca voi fi refuzată de singură persoană ce m-a ales vreodată.
    Îmi var telefonul în geantă și merg până în momentul în care intru într-o curte în care sunt întâmpinată de o minunăție de blană ce sare pe mine și îmi arată cat de dor îi fusese de mine.
        -Și mie mi-ai lipsit, Gussie, spun încercând să am un ton cat mai vesel.
        -Scarlett, scumpo!
        -Buni!
        -Ce mai faci, frumoaso? Unde e Rylan?
        -E încă la muncă. Eu, eu am scăpat mai repede și am vrut să vă văd.
       -Ce bine, vrei să mănânci ceva?
       -Nu, mulțumesc.
       -O cafea vrei? Trebuie să îți dau ceva, doar ești parte din familie.
       -Accept o cafea, spun zâmbind ușor fals.
   O urmez în bucătărie, cu Gussie în urmele noastre. Mă așez pe canapea iar Gussie se pune lângă mine, cu capul pe picioarele mele.
       -Gussie, dă-te jos de pe ea, spune Buni când îl vede cum stă.
       -Lăsați-l, nu mă deranjează.
       -Ei, bine. Dar tu, scumpo? Ce ai pățit? Pari abătută.
       -Sunt bine, buni. Aveam doar nevoie de aer și de un alt mediu.
    În momentul în care minciuna îmi iese pe gură, parcă Gussie se strânge și mai mult în jurul meu. Își strecoară capul sub palma mea și se uită la mine cu ochii lui mari.
        -Te-aș fi crezut cu ușurință dacă Gussie nu stătea lipit de tine. Îți simte durerea, știi? Spune-mi ce ai, scumpo. Mă doare să te văd așa.
        -Am avut o zi grea la muncă, atât.
        -Știu ca mă minți dar nici nu o să îți trag adevărul cu forța din gura.
     Simt, în geantă cum telefonul îmi vibrează. Nici măcar nu trebuie să mă uit ca să știu ca este Rylan. Aș vrea să îi răspund ca să nu se mai îngrijoreze, dar în același timp, de fiecare dată când mă gândesc la ai răspunde îmi apare în cap imaginea "sărutului". Nu-mi pot imagina nici măcar cum i-aș putea spune asta. Cum aș putea să nu alung singura persoană care m-a ales vreodată. Totul avea să se ducă de râpă. Eu aveam să mă afund din nou în groapa în care am zăcut atâția ani.
      Telefonul meu se oprește din sunat, ca mai apoi să sune cel al lui buni. Se ridică să și-l ia de pe masă iar apoi, după ce răspunde, cu o voce firavă spune.
          -E Rylan. Vrea să vorbească cu tine, scumpo.