Tot ce n-ai știut vreodată

Capitolul 2

Rylan Hill

       Viața nu este mereu generoasa cu noi. Asta am învățat de la bunicii mei, singurele figuri parentale pe care le-am cunoscut vreodată în viața mea. Am învățat ca viața nu e generoasa dar ca noi o putem face a fi Așa.
        Ăsta este unul dintre motivele pentru care gătesc micul dejun, apoi îl împachetez intr-o caserolă și plec spre casa bunicii, înainte de a trece pe la sală. Parchez in fata casei și intru ușor, găsind-o pe buni în pat, cu picioare ascunse sub o pătura pufoasa.
         -Buna dimineața.-spun, aplicându-mă să o sărut pe frunte.-
        -Neața Rylan, ce faci, dragule.
        -Bine, ți-am adus mâncare.-spun și o ajut să se ridice de pe pat, aducând-o astfel în Bucătărie.-
        -Nu trebuia sa îmi aduci, mai. Ma descurcam și singura.
        -Da, știu ca te descurcai buni. Dar de ce sa te obosești  tu, când o pot face eu.
       Mănânc  alături de ea apoi ii fac un ceai și stam la povesti câteva minute bune, luându-mi energia necesară pentru a merge la sala, in singura zi din săptămâna pe care o am pentru mine.
       Mă ridic să plec dar nu scap așa ușor de la bunica. Cel puțin nu fără îmbrățisarea ei calda si fără veșnica morala.
        -Rylan, buni te iubește. Sa nu uiți asta. Și sa nu uiți și ca nu a fost vina ta. Și sa nu te comporți rău cu fetele cum o fi făcut taicato!
     Buni mi-a povestit că cel care se vrea a fi tatăl meu o violase pe mama intr-o stare de euforie apoi când aflase de existența mea, dăduse bir cu fugiții. La fel cum îmi povestise și ca mama suferise de depresie post natală și își luase zilele, ne putând sa ma privească.
         -Și eu te iubesc, buni. -este tot ce spun, fiindcă povestea aia deja parcă mă strânge de gât.-
    O iau in brațe pe buni și intru in mașina, gata sa plec spre sala. Gata sa ma concentrez asupra mea, măcar pentru o zi.
    Intru în sală pregătit sa îmi fac încălzirea in singura mea zi demnă de a fi doar eu și cu mine, fără persoane care sa aibă nevoie de ajutorul meu constant. Dar dacă nu știam deja in ce generație de tot rahatul ajungem sa trăim, clar a trebuit sa îmi dau seama de asta în momentul ăsta.
     Mă apropii de bara cu greutăți în momentul in care observ, o fată, cu păr castaniu și ondulat, cum se chinuie să își facă încălzirea pentru un antrenament de picioare, fiind scăldată de privirea unor dobitoci ce stau liniștiti pe niște aparate, holbându-se la formele ei ce se observa destul de bine prin îmbrăcămintea specifică sălii.
     Trec pe lângă idioți, scârbit de privirile lor psihopatice și mă grăbesc să ajung înspre fata Misterioasa,-fiindcă nu o mai văzusem pana atunci-până să apuce să ia bara cu greutăți în mâini. Apropiindu-mă de ea, nu fac decât să îmi dau jos tricoul larg și, în momentul în care o prind cu mâinile ridicate, să îl las sa o acopere. Apoi mă așez in spatele ei și îmi fac încălzirea acolo, pentru ca dobitocii ăia să aibă alt fund apetisant de vizionat.
      Derutată, fata cu bucle de o nuanță maro aurie se întoarce cu fața spre mine, dându-și căștile jos de pe urechi.
-Mulțumesc pentru tricou. Și pentru paravan.-spune zâmbind și la naiba, am impresia că o am în față pe Belle, în persoana.-
-Cu plăcere.-răspund sec.-
Se întoarce și își continua treaba, de data asta cu căștile lăsate să atârne pe gât. Încrederea cu care își făcea genoflexiunile deși mă știa în spatele ei nu mă putea decât face să zâmbesc în sinea mea. Fiindcă încrederea femeilor, ea e singura pe care îmi doresc să o câștig în viață, în generația asta de toată rușinea.
-Ai nevoie de ceva ajutor, Belle?-o întreb în momentul în care îi observ tremuratul picioarelor ce vine odată cu preluarea greutăților.-
-Nu mersi. Mai ales, nu din partea unuia care crede că dacă mă strigă în numele unei prințese Disney poate reușește să mi-l și ghicească.
-Dar cine a zis că vreau să îți ghicesc numele? Eu vreau doar să te ajut, domnișoara încăpățânată.
Pentru că, ăsta era adevarul. Chiar și în ziua mea liberă, voiam să ajut persoanele din jurul meu. Și mi s-a pus mie pata să o ajut pe Belle.
-Și eu ti-am refuzat ajutorul. Mă descurc.-spune ea, luând din nou greutățile pe umeri.-
-Încearcă să nu îți concentrezi greutatea pe vârfurile degetelor. Nu ai stabilitate și așa genunchii îți vor ce da rapid.
-Mulțumesc domnule le știu pe toate, dar ma descurc. Așa cum am mai zis de altfel. M-ai ajutat deja cu tricoul, nu vreau sa îți rămân datoare cu mai mult.
-Cine a zis că îmi rămâi datoare.
În momentul în care mă aude, se blochează. Nu știu dacă e din cauza a ce am spus, sau din cauza greutăților, ce se vede clar că o apasă. Se încăpățânează sa mai facă o repetiție a acelui set ,deși pana și ea e conștientă ca abia a putut fixa bara cu greutăți la locul ei.
Uitându-mă la picioarele ei tremurânde, mă ridic și pur și simplu mă apropii de ea. În momentul în care genunchii îi cedează, așa cum am și avertizat-o, o prind de talie și o ajut să se pună pe picioare, reușind astfel să pună bara cu greutăți la locul ei.
-Eu zic să iei o pauză, domnișoara. Și să înveți să Asculți.
-Nu e treaba ta dacă iau eu pauza sau nu. Oricum, ce ai zice să renunți la încercările astea stupide de a afla cum mă numesc?
-Ai prefera să te întreb cum te numești, Belle?-spun, dându-i un prosop.-
-Poate. Cred că ar fi mai drăguț măcar dacă te-ai da la mine știind cum ma cheamă, nu?
Spune și știu ca nu crede că o voi întreba asta. Știu asta, mai ales pentru ca pot vedea uimirea pe chipul ei in momentul în care las cuvintele sa dea năvală peste ea.
-Cum te numești, Belle?
-Nu e treaba ta! Totuși nu mi-ai răspuns la întrebare, domnule băgăreț.
-Pai, ca sa îți răspund, dacă voiam să mă dau la tine o făceam fără ca măcar sa încerc sa te ajut. Probabil dacă eram redus mintal te-as fi sedus din priviri și mi-as fi imaginat toate rahaturile, fără ca măcar sa știu sau sa vreau sa știu cum te cheamă. Fără ca măcar sa știu ca te îngrozește sa fi privită și asta se vede. Fiindcă oamenii care se dau la tine, nici măcar nu vor să afle cum te numești.
-Frumos discurs electoral. Totuși, ce vrei să insinuezi prin asta?
-Că eu chiar vreau să îți aflu numele. Și dacă nu îmi spui, o sa plec și o sa te las in pace, fiindcă nu-s psihopat. Dar vreau măcar sa știu pe cine naiba am ajutat.-spun mai serios ca niciodată , uitându-ma la ea cum abia acum se așează pe saltea.-
-Scarlett.
         -Vezi ca se poate?-spun zâmbind și lăsând la iveală gropița mea din obrazul stâng.- Rylan.Rylan Hill,-spun întinzându-i cartela mea de vizita.-antrenor personal în sala in care puteai ieși ori violata ori cu piciorul rupt.
        -Deci te-ai apropiat de mine doar pentru a-ti strânge clienți, ce urât din partea ta Ry! Și eu care chiar te credeam un gentleman!
        -În primul rând, se vede că ai nevoie de tehnica și aici îți poate fi de folos ajutorul meu, dacă nu vrei sa îți rupi picioarele. Și în al doilea rând, Ry?
       -Credeam că am permisiunea de a-ți prescurta numele, având in vedere ca mie mi-ai spus Belle de când ai apărut aici ca o Fantoma. Hai sa fin serioși că  ce am zis eu măcar face parte din numele tău.
       -Atunci ce zici de Scar? Face parte din numele tău.
    S-a crispat și a devenit brusc palida. Al naibii treaba, trebuie sa învăț sa îmi tin gura câteodată. Adică mai mereu
         -Prefer Belle. Sau Scarlett. Doar nu-mi prescurta numele, domnule Hill.
        -Și acum ai dat-o pe pronume de politețe fiindcă?
        -Fiindcă sunteți clar mai în vârsta decât mine iar eu am fost nițel nesuferita.
        -Nu-s chiar Așa bătrân, Belle. Am doar douăzeci și cinci de ani, la naiba!-spun râzând ca idiotul uitându-mă la ea și sperând să râdă, sau măcar să zâmbească la rândul ei.-Îmi pare rău dacă faptul ca ți-am prescurtat numele te-a deranjat, Scarlett.
          -Îți pare rău?-întreabă mai mult decât surprinsă bând  o gura de apa.-
          -Nu Așa le pare oamenilor când greșesc, când fac pe cineva sa se simtă inconfortabil?
          -Nu sunt obișnuita ca lumea sa își ceara scuze in general. Nu mai zic de a-și cere scuze pentru niște simple cuvinte.
         -Scarlett, ce vrei sa spui cu asta?
         -Nu contează, Ry. Mulțumesc pentru tricou și ajutor, dar eu chiar trebuie să îmi fac antrenamentul.
         -Te rog, când pleci poți trece pe la Recepție puțin? As vrea doar sa discutam.
    Da aprobator din cap apoi eu pur și simplu ma retrag undeva în capătul opus al sălii și îmi văd de treaba, mai trăgând un ochi și la ea, pentru a mă asigura ca nu-și rupe nimic.
    De ce naiba insistasem atât de mult pentru ca ea sa accepte ajutorul meu? De ce naiba stătusem atât de mult la "povesti" cu ea?  Da, sunt atras de prestanța ei fizică, nu am de ce să mint. Asta doar pentru că zâmbetul, chipul ei emana lumina. Dar asta nu justifica faptul că am ajutat-o deși nu-mi acceptase ajutorul. Nu schimba faptul ca ma simt ca un rahat pentru ca am făcut-o vizibil sa se simtă prost. Nu schimba cu nimic faptul ca acum, stau și nu ma pot concentra la propriul meu antrenament fiindcă ma uit după ea, ca nu cumva sa plece fără a purta măcar acea mica discuție.
      În momentul in care o văd cum își strânge lucrurile, nu pot decât să mă bucur. Asta fiindcă mie mi s-a pus pata ca vreau să o ajut pe Scarlett să își stăpânească propria putere când lucrează cu greutățile. Iar mie când mi se pune pata pe ceva, absolut orice, nu ma las pana nu reușesc.
       -Voiai să vorbim ceva anume, Rylan?
  Vocea ei apărând in spatele meu ma surprinde, mai tare decât as fi vrut sa o faca.
       -Da, Vino cu mine.-spun și o iau de mână,ducându-ne spre Recepție .- Ea e Rose, o bună prietenă. Rose, ea e Scarlett și am sa te rog să îi dai un dosar cu toate întrebuințările pe care le am eu ca și antrenor personal in aceasta sala.
         -Sigur, Rylan. -zâmbește și caută prin niște sertare, apoi se întoarce cu dosarul și îl înmânează lui Scarlett.-Poftim drăguța. Ma bucur sa te cunosc.
        -Și eu.-spune cu o voce rușinoasă.-Rylan, ce e cu asta?
        -Te rog să citești tot ce se află acolo și să te mai gândești dacă ai nevoie sa nu de ajutorul meu, bine? Mă vei găsi in fiecare zi aici de la opt dimineața la șase seara, dar in orice caz ai și la finalul dosarului un număr de telefon.
       -Rylan eu...
       -Promite-mi că te gândești.
       -De ce ți morțiș sa ma ajuți?
       -Pentru ca atunci când mi se pune pata pe ceva, nu renunț așa ușor, Belle.
       -Bine, fie. Ma voi mai gândi.
       -Perfect. Nu a fost greu, nu-i Așa?
       -Taci, Ry. Te caut mâine dacă îmi schimb decizia.
       -Suna perfect, Scarlett.
-Bine, mulțumesc pentru dosar, Rose. Zi faină în continuare.
Apoi pur și simplu iese iar in mine, in mine arde acea speranță ca pur și simplu va hotărî că are nevoie de ajutorul meu.
-Ry, Belle? Ce mama dracului.
-Nu întreba, Rose. Ca nu știu sa îți dau un răspuns.
-De unde o știi pe tipa asta și de ce ți morțiș să îi devii antrenor?
-Am cunoscut-o efectiv azi și nu știu de ce, dar vreau să îi ofer ajutorul.
-Rylan Hill, nu îți pică ție pata Așa pe o fata fără a avea un motiv întemeiat.
-Arată bine și niște tâmpiți se uitaseră la ea de parca voiau sa muște din ea. Plus de asta, era in stare să își rupă un picior la genuflexiuni cu greutăți.
Și se vede că încrederea fața de ea, de corpul ei lipsește grav. Fiindcă in momentul in care am ajutat-o s-a tras, și-a ținut respirația încercând sa elimine orice gram de aer ce ar fi putut exista in interiorul ei care sa o facă sa parca mai mare. Deși gândesc asta, nu i-o spun lui Rose, fiindcă nu e cazul pentru așa ceva.
-Aha. Și brusc, ești tu bunul samaritean?
-Da, Rose. Pentru ca mi-a plăcut faptul ca s-a menținut calmă deși era vizibil terifiată de privirile idioților ălora.
-Nu te mai înțeleg, Rylan. Dar oricum e frumoasa fata. Roagă-te sa aibă măcar optsprezece ani, in schimb.
Rose vorbea de parca asta voiam. O relație cu Scarlett ce ar fi fost in stare sa ma pocnească cu bara aia de greutăți dacă ar fi fost cazul. Dar poate chiar ar trebui sa ma rog sa fie majora, așa, in caz de orice. Să mă rog la asta, sau sa ma rog să îmi accepte oferta. Una din doua.