Iubire pentru un mafiot [ Finalizată ]

15. Fericit lângă tine

— Alberto Garcea

Mă trezisem. Eram întins pe patul meu, învelit în cearșafurile albe. Am ieșit la balcon, vremea era atât frumoasă. O zi senină.

În hol se plimba un miros frumos de omletă și mâncare. Am mers la baie și m-am spălat pe față. Am ieșit la parter și am intrat în bucătărie.

Lângă aragaz și aparatul de făcut cafea, am văzut-o pe Ramona. Îmbrăcată în tricoul meu alb, larg, și cu părul ei prins într-un coc.

- Bună dimineața, spun eu somnoros.

- Neața, somnorosule, îmi spune ea zâmbind.

- Așa mult am dormit? întreb confuz.

- Da, ai dormit mult, începusem să-mi fac griji.

- Sunt viu, îi spun râzând, miroase delicios.

Mi-am băgat nasul în castronul ce era pe aragaz.

- Mie foame rău.

- Să nu mă mănânci, îmi spune ea râzând.

- Te-aș mânca pe tine la micul dejun, îi spun rânjind.

Acesta m-a înghiontit și eu doar am râs.

- Așează te la masă.

M-am așezat ascultător, iar în față mi-a fost pus omletă cu o mica salată vegană și cafea, micul meu dejun preferat.

Aceasta s-a așezat lângă mine zâmbind. O priveam și îmi dădeam seama că mi-aș fi dat viața pentru ea. Avea o fețișoară atât de angelică, muream de dragul ei.

- Ce e? mă întreabă zâmbind.

- Ești foarte frumoasă scump-o.

- Nu degeaba ai pus ochiul pe mine.

- Nu e despre asta, ești frumoasă, dar pe mine m-a atras altceva la tine.

- Serios? Ce anume? mă întreabă ea curioasă.

- E un secret, îi spun eu și îmi termin tot din farfurie.

- Știi, mă gândeam să ieșim să ne plimbăm, ți-ar face bine.

- Acum?

- De ce nu?

- Bine, vei ieși așa îmbrăcată? o întreb confuz.

- Și ce? Suntem la vila ta, nu ai vecini, prin zonă nu locuiește nimeni.

- Bineee, merg până la baie mai întâi.

Am ieșit afară cu ea. Am mers și am stat pe iarbă ambii, inspirând mireasma florilor din gradina mea.

Acesta a început să mă sărute jucăuș. Ne-am rostogolit și acesta a ajuns peste mine. Am râs și ne-am sărutat. Era atât de frumos.

M-am ridicat și am ajutat-o și pe ea. Am inceput să ne plimbam prin prejurul vilei. Am trecut pe la râul care stătea nu departe de casa mea.

Ne țineam de mână și ne simțeam bine.

Într-un moment ea mi-a spus:

- Alberto

- Da?

- Te iubesc foarte mult! îmi spune ea cu vocea ei gingașă ce mi plăcea atât de mult.

- Și eu te iubesc scump-o! Te voi proteja mereu! Vei fi in siguranță cu mine!

Acesta m-a îmbrățișat și am stat așa o bună bucată de timp.

Brusc, in depărtare, am văzut o lumină albă. Mă atrăgea atât de mult. Am lăsat-o pe Ramona și am început să pășesc intra colo.    Doream atât de mult sa ajung la acea lumină.

Simțeam că acolo e liniștea interioară. E pace.. Brusc am simțit un miros ce mi-a îmbătat nasul. Era atât de deranjat și îmi îngreuna pasul spre acea lumină.. Am privit în urma și am văzut-o pe Ramona plânsă, disperată, îndurerată..

- Alberto! mă strigă ea sfâșietor.

Am vrut sa merg către lumină.. Dar Ramona a fost motivul pentru care m-am întors. N-o puteam lăsa singură.. Nu puteam..

Brusc, totul a zburat. M-am trezit și am văzut-o pe Ramona lângă mine aplecată.