Ce se ascunde după o mască?

Confuzie

-Impresionat!
-Ce e așa impresionat?
-Majoritatea oamenilor se lasă conduși de spaimă care îi face să își piardă mințile, dar tu? De ce nu fugi?
-Ți-am explicat deja!
-Sunt cea mai puternică ființă existentă pentru un moment!
-Ce înseamnă expresia ,,pentru un moment" ?
-Nu sunt obligat sa-ti dau răspunsul la întrebări!
Și se apropie de mine aplecându-se în așa fel încât mă privea fix în ochi.
Adevărul e că ochii lui m-au hipnotizat. Era ca și cum aș fi privit două pietre de smarald care mă răscoleau căutând ceva.
Datorită aplecării bruște, fața i-a fost eliberată de firele rebele de păr.
Când i-am privit chipul, am știut!
El s-a retras imediat în spate, dar era prea târziu. Atunci și-a înfipt mâna în abdomenul meu lăsându-ma fără aer.
Apoi mă aruncă la o distanță considerabilă. Eram terminată!
Durerea mă acapara rapid astfel că amorțisem. Așteptam lovitura de grație, dar acesta întârzia. Dintr-un nor de praf își facu apariția o nouă siluetă. Ochii creau mici jocuri de lumini și umbre astfel că îmi era foarte greu să deslușesc ce se întâmpla. Dar oricât de întunecată ar fi vederea mea, nu pot să nu recunosc silueta.
Willhem!
Era nervos, iar pe fața sa, se vedeau mici șiroaie de transpirație.
Tipul se întoarse încet spre stăpânul său nervos.
-Stăpâne! Spuse acesta cu o voce fermă.
Willhem nu-l bagă în seamă și se îndreptă spre trupul neînsuflețit al fiului său. Îl lovi ușor cu piciorul și nu observă nicio reacție de la el. Îl mai privi câteva momente apoi se aplecă. Îi duse mâna la gât și pe chipul lui apăru o față încruntată și plină de deznădejde. Își ridică privirea spre tip și-l cerceta din cap până în picioare.
Tipul părea foarte liniștit și-si întreba stăpânul:
-Stăpâne s-a întâmplat ceva?
Willhem nu răspunse tipului doar își îngropa fața în gulerul jachetei.
Tipul nu se lasă impresionat de acest gest și continuă:
-Stăpâne sunteți bine?
Nici de data acesta nici un răspuns.
Tipul își pierdu răbdare și făcu câțiva pași spre conducător, dar acesta cu un urlet strident asemănător uneo fiare îi porunci să rămână locului.
Tipul continuă să meargă îndreptându-se spre stăpânul său. Willhem repetă acțiunea anterioară, dar nici de data acesta tipul nu reacționă.
Stăpânul său fierbea de nervi și își duse mâna la piept luând o piesă metalică. Eram curioasă ce o să se întâmple și nu-mi permiteam să cad într-un leșin profund.
Tipul văzând piesa se opri și își privi cu ură stăpânul. În ochii lui se citea ura și disprețul pe care îl nutrea pentru stăpânul său. Willhem se ridică din poziția lui și se îndreptă cu pași nesiguri spre creația lui mortală. Tipul parcă încerca să se dea cât mai în spate. Îi era frică? Am șters această întrebare din mintea mea pentru că era imposibil ca unui om ca și el să-i fie teamă. Stăpânul său tot înainta, iar pe fața tipului apăru mai multe picături de sudoare. Era stresat! Dar de ce? Ceva îmi scăpa, dar ce oare? Doar ramând trează și alungând durerea puteam afla. Willhem se apropie suficient de aproape de tip și printr-o mișcare atentă și calculată se afla în spatele acestuia. Agilitatea lui Willhem m-a uimit ce-i drept. Tipul nu a avut timp să acționeze, iar Willhem îi lipi piesa metalică de spatele gâtului. Acesta scoase un urlet care îmi străpunse timpanul ranindu-l. Tipul căzu în genunchi, iar părul îi căzu ca un voal pe umeri acoperind-l. Willhem îl îmbrânci, iar acesta se dezechilibră. Tipul părea că-și pierde controlul, iar urletele împleau atmosfera. Nu mai rezistam să privesc scenă, dar trebuia, dacă voiam să aflu un răspuns la toate întrebările mele.
Tipul parcă ajunsese la un apogeu și i se adresa stăpânului:
-Stăpâne!
-Ai primit ordin din partea mea?
-Nu stăpâne, dar....
-Un cuvânt dacă mai scoți, îți amplific durerea de zece ori și crede- mă e destul de neplăcut să te autodistrugi!
Tipul se încruntă și își îngropă chipul în șuvițele de păr prăfuite. Willhem îi dădu un ultim brânci, iar tipul se sprijini în palme. Stăpânul său se îndreptă spre trupul fiului său. Îl îmbrățișa și strânse la piept. Credeam că nu văd bine! Willhem avea compasiune pentru fiul său? Se pare că duritatea nu poate ascunde totul.
Tipul nu înțelegea ce se întâmpla. Își aruncă privirea spre mine parcă cerând explicații. O rafală de vânt ridică un nor de praf, iar chipul tipului a fost scos la iveală, iar spre surprinderea mea bănuirea mea a fost adeverită. El mă privi pătrunzător în ochi exact cum o făcea. Își dădu seama că îl descoperisem așa că își lăsa privirea în pământ lasandu-se acoperit de pletele sale. Willhem îi ridică trupul fără viață al fiului său și se îndrepta spre o clădire aflată la câțiva metri. Willhem se pierdu într-un nor de praf împreună cu fiul său cel ținea în brațele sale. Tipul rămase în genunchi cu capul plecat. Nu-i condamnam poziția pentru merită să fie limit de asfalt pentru tot ce făcuse.
Se pare ca era timpul să mă gândesc și la starea mea critică. Fusesem prea concentrată asupra schimbului de replici și uitasem cu totul de durerea ce mi-o cauza rana din abdomen. Nu mă puteam mișca, iar orice încercare mă făcea să urlu de durere. Tipul rămase în aceeași poziție privind doar în jos. Trecuseră în jur de cinsprezece minute, minute în care, zadarnic am încercat să mă pun pe picioare. Când mă așteptam mai puțin am auzit o voce.
-De ce n-ai fugit, spune-mi?
Tipul, pentru prima oară spuse ceva după incident.
-Ți-am dat deja un răspuns! am spus cu o voce scăzută.
-Dar pentru mine nu a fost suficient!
-Ce vrei să știi mai exact?
-Totul! spuse apăsat.
-Nu e nimic de aflat, oricum nu mai pot rezista mult! iar durerea mă împresura cu fiecare cuvânt pe care îl spuneam.
Tipul se ridică din poziția lui și se îndrepta spre mine. Credeam că voia să-mi dea ultima lovitură de grație pe care nu reușise să mi-o aplice. Mă sălta în brațele sale, iar eu am pierdut contactul cu realitatea din cauza durerii prea apăsătoare.