Ce se ascunde după o mască?

Glorie

-Nu așa repede Ender Fray!
Când am rostit aceste cuvinte el s-a uitat plin de uimire in ochii mei. Privirea încruntată și pătrunzătoare a fost înlocuita cu una plină de uimire și deznădejde. A lăsat capul în jos ca și un copil vinovat care a fost prins cu minciuna. După câteva clipe de liniște și-a ridicat capul și m-a privit în ochi.
-E timpul să mergem! Și a dat să ma ajute, dar i-am respins ajutorul.
-Nu plecăm nicăieri până nu-mi răspunzi la toate întrebările!
-Nu sunt obligat să-ți răspuns la nicio întrebare!
-Ești foarte obligat având in vedere ca din cauza ta am o rană destul de adâncă!
Mă privi atent în ochi și se încruntă ca de obicei.
- Chiar trebuie să mergem!
-Nu, nu plecăm nicăieri! Punct!
-Nu înțelegi nimic!
Și de sub dărâmături două lumini strălucitoare umpluseră atmosfera.
-Acum înțelegi! Se răsuci pe călcâie și se pierdu în strălucirea din atmosferă. Am rămas acolo singură și frustrată. Mi-am lăsat capul să cadă pe pământul prăfuit și am început să plâng. Nu eram plângăcioasă, dar eram bulversată, obosită, ranita și neștiutoare. Jocul astă nu e unul pentru mine! Am ajuns la acea limită pe care niciodată nu credeam că o voi atinge sau credeam ca eu nu am așa ceva. Strălucirea din atmosferă se spulberă, iar cele două lumini strălucitoare sau dovedit a fi Willhem și fiul său Eric. Ender rămase locului hipnotizat de aceeași plăcuță metalică care îl redusese la tăcere în trecut. Ce era acea plăcuță? Ender și Eric îngenuncheară în același timp. Willhem scoase cea de a doua plăcuță metalică și o îndrepta spre ceafa fiului său. Acesta scoase un urlet strident și se prăbuși. Willhem înainta spre Ender si procedă la fel. Aceasta scoase un suspin și se prăbuși asemenea lui Eric. Willhem chemă un corp de soldați, iar aceștia aduseră cu ei și o mașinărie de proporții uriașe. Mașinăria avea două compartimente destul de spațioase. Soldații au luat trupul lui Ender și a lui Eric și le-au pus pe fiecare în câte un compartiment. Cele două compartimente erau de formă cilindrică din sticlă. Cele două compartimente au fost umplute cu un lichid roșiatic învăluind corpurile lui Ender si a lui Eric. Nu știam ce înseamnă toate ăstea, dar nu era de bine! Soldații butonau panoul de control al mașinăriei după cum le poruncea stăpânul lor.
M-am uitat la cele două victime ale lui Willhem și brusc un val de amintiri mi-a apărut în față ca și un film.
Demult am cunosc un puștan aș putea să-i spun asa pentru că pe vremea aceea era doar un puști cu o mască de tip dur. Mereu am pretins ca-l cunoaștem, dar niciodată nu l-am cunoscut nici măcar pe sfert. Probabil că nu am reușit să-l cunosc deoarece era un om al secretelor, un om înrădăcinat în trecutul lui tumultos și prea încăpățânat că să-l uite. În tot acest timp am observat cât de schimbători pot fi oamenii! Trec de la o stare la alta, trec de la un scop la altul, de la un vis la altul, de la un sentiment la altul, de fapt cine poate să-i înțeleagă? Cine poate fi atâta de profund, atât de înțelept, atâta de înțelegător, atâta de inteligent pentru a afla toate subtilitățile și pentru a înțelege o ființă umană? Poate nici o viață nu-ți ajunge s-o faci! Oamenii sunt complicați și de neînțeles. Asta am învățat pe parcursul vieții pe care am reușit să o trăiesc până acum, cu suișuri și coborâșuri. Am văzut moartea cu ochii mei, am trăit trauma morții întregii mele familii, am trăit in resentimente și durere pentru un om care acum apărea, acum dispărea și de fiecare dată schimbat la o sută optzeci de grade.
Am avut o viață tumultoasă și plină de eșecuri. N-am reușit să-i salvez pe cei pe care iubeam mai mult, n-am reușit să fac nimic bun în două zeci de ani, nimic! Singurul lucru la care am fost bună a fost să meditez mereu la toată viața mea și sa observ greșelile din trecut și să îmi ridic noi întrebări care nu au răspuns său sens.
Oare mă va înțelege cineva dintr-un final? Oare ma va iubi cineva in tot acest univers lipsit de mila și umanitate? Pentru prima data am răspuns la întrebările mele: nu există nicio persoană care să poată îndeplini întrebările mele, nimeni. Cu cât oamenii evoluează în procesul de modernizare, cu atât devin mai reci, mai insensibili, mai cruzi! Totul e o pierdere de timp!
Discursul meu lăuntric a fost întrerup de o lumină care ma orbit.
Soldații lui Willhem au fost asimilați de lumina orbitoare care s-a dovedit a fi mortală. Willhem stătea la o distanță considerabilă urmărind totul cu multă satisfacție. Lumina ma orbit complet, nu am mai reușit să deslușesc ceva. Trecuseră câteva minute de la explozia de lumină, iar ochii mei încercau să se obișnuiască cu această lumină prea puternică, dar în toată orbirea mea am observat o siluetă nouă în peisaj. După câteva minute lumina se duse și rămase el. Un nou personaj care împărțea trăsăturile albiilor bărbați. Aș putea să spun un fel de doi în unul. Un Ender și un Eric contopite în același trup, dar dând naștere unui nouă persoane. Era un tip înalt, pe partea dreaptă se afla jumătate din chipul lui Ender, iar pe partea strângă jumătate din chipul lui Eric. Amândoi formau o nouă mașină de luptă. Willhem se apropie de noua lui inovație și cu un gest părintesc pe care îl execută, adresă apoi câteva vorbe creației sale:
- Tu mă vei sluji și vei cucerit întreaga galaxie!
- Noua invenție nu schiță nimic doar își privi stăpânul și încuviința din cap.
Si totuși totul era foarte real poate prea real! Trebuia sa fac ceva! Dacă Ender și Eric erau puși la o lalta, înseamnă că tot universul intr-un final ar ajunge o ruină în cele din urmă.
Am căutat o fărâmă de putere rămasă în corpul meu. Rana provocată de Ender ma făcut să pierd mult sânge, iar mușchii îmi erau amorțiți și moi. Cu un efort supra omenesc am reușit să mă ridic. Picioarele îmi tremurau și aveam impresie că, corpul meu cântărește o tonă. Am reușit sa fac câțiva pași târșiți cu greu. Știam că trebuie să fac ceva, știam că doar eu mai rămăsesem, ultima speranță.
Willhem observă mișcarea mea și se îndreptă spre mine. Se opri la câțiva pași de mine. Pe față îi apăru acel zâmbet șiret și adaugă:
- Cum ți se pare noua creație?
Am preferat să tac vorbele nu ajutau intr-un astfel de moment.
- Știi a fost destul de greu să contopesc două personalități diferite întruna singură și două puteri diferite! Merit niște aprecieri, nu crezi?
- Singurul lucru pe care îl meriți din plin e moartea și nici măcar pe aia n-o meriți!
- Vorbe mari pentru o fătucă neajutorată ca și tine!
A făcut un semn, iar creația sa s-a dovedit foarte credincioasă stăpânului său, venind în câteva secunde lângă acesta.
- Omoar-o! spuse fără pic de milă.
Creția sa a urmat imediat ordinul.
Puteam să văd ochiul verde și pătrunzător a lui Ender și pe cealaltă parte ochiul albastru și viclean a lui Eric. Am rămas pe loc neputand sa fac ceva. Jumătatea lui Ender ridică un braț, iar cealaltă jumătate a lui Eric făcu același lucru. Și-au unit mâinile și au rostit doua cuvinte. După rostirea celor două cuvinte o bilă de energie se formă în mâna fiecăruia. Și-au încordat pumnii acoperiți de bilele de energie și s-au îndreptat spre mine. Primul pumn a venit din partea lui Eric și m-a aruncat mult în spate. Tot aerul din plămâni mă părăsise. Simțeam o arsură puternică în zona abdomenului din cauza bilei de energie. Următorul pumn veni din partea lui Ender. Bila lui de energie era mai mare ca alui Eric. Pumnul lui a trecut prin mine creând o gaură în abdomenul meu. Până aici mi-a fost!
Creația lui Willhem îmi mai dădu un ultim brânci făcându-ma să pierd contactul cu realitatea.
Singurul lucru pe care l-am mai auzit a fost vocea lui Willhem.
- Să mergem e moartă!
Curând o liniște deplină se lăsa ramând doar eu și vântul. În atmosferă se auzea doar respirația mea sacadată. O baltă roșiatică se formă în jurul meu. Parul meu cenușiu se transformă în roșu închis scăldat în propriul meu sânge. Îmi auzeam foarte clar bătăile inimi și erau din ce în ce mai lente și mai slabe. Simteam cum tot sângele mi se scurge spre gaura din abdomen. Priveam cerul cenușiu care nu ma alina prea mult. Durea, dar era o durere care ma paralizase facandu-ma să nu simt nici măcar vântul care îmi mângâia chipul. Brusc, pe cer au apărut momente din trecutul meu tumultuos. Unul dintre ele a fost noaptea de pe Kalypso petrecută cu Ender, un altul a fost seara petrecută pe malul mării împreună cu Eric, altul a fost clipele petrecute cu Nell. Apoi pe cer apăru mica căsuță a părinților mei. Mica bucătărie cu o măsuță rotundă unde obijnuiam sa mâncam împreună. Acolo, pe scaunul din colț se afla tatăl meu. Avea aceeași privire calmă și blândă. Atenția i-a fost atrasă de un mic țipăt ascuțit și jucăuș. -,,Tata, tată" - se ridică de pe scaunul lui și prinse în brațele sale o fetiță cu codițe blonde cenușii. Fetița chicoti și-l strânse la râsul sau în brat. Am întins mâna spre cer parcă încercam sa prind acele momente frumoase ei sa nu le mai dau drumul, dar sau dus.
Apoi pe cer au apărut evenimentele care ne-au despărțiți pe mine si pe Eric de Ender. Întreaga mea memorie se reîntoarse, dar intr-un timp prea scurt. Privind la întrega mea viață am surâs. M-am înșelat când am spus ca am avut o viață plină de eșecuri. Am avut parte de atât de multe bucurii si momentele frumoase, dar eu nu m-am bucurat de ele în de ajuns de mult deoarece mereu le-am privit cu un ochi critic. Pentru ca le-am privit așa, am fost privată de toate bucuriile lor, iar acum n-a mai rămas timp suficient pentru ale savura.
Toate amintirile frumoase ce umpluseră cerul cenușiu se duseseră. Cerul a fost a luminat de o lumină blândă ce-mi mângâia chipul palid. În acel moment am simțit acea liniște interioară pe care demult o pierdusem. Și așa am rămas nemișcată și fără suflare în acel loc tainic. Poate că moartea nu e pe atât de dureroasă, e un sentiment de liniște eternă!