Umbrele Inimii (17+)

Capitolul 3-cu un an înainte

Tata parchează mașina pe marginea unui drum aproape de pădure. Suntem singurii care am parcat aici, dar nu mă așteptam la altceva , la ora asta o mare parte din oameni se duc la muncă.

Încă nu coborâm însă din mașină. Tata scrie câteva mesaje pe telefon , nu vreau să îl deranjez. Avem încă 15 minute până să trebuiască să ne prezentăm la Academie. Respiră Raven.

-Ești pregătită ? mă întreabă tata fără ca măcar să isi întoarcă privirea.

-Da , presupun. Vocea îmi e puțin tremurată, însă mi-o dreg ca să nu îi dau motive lui tata să aibă dubii.

Tata își închide telefonul și îl bagă în alt buzunar. Ieșim amândoi din mașină.

După ce cobor din mașină mirosul aerului răcoros de octombrie îmi revigorează corpul. Inspir adânc și privesc în jur, încercând să-mi calmez bătăile accelerate ale inimii. Pădurea din fața mea se întinde ca un zid viu, dens și misterios, iar copacii par să ascundă secrete vechi de când lumea. Frunzele roșii și aurii foșnesc ușor sub adierea vântului.

Nu văd nicio clădire, nicio urmă de academie, doar o potecă îngustă care se strecoară între trunchiurile bătrâne ale copacilor. Știu că undeva acolo se află un loc care îmi va schimba viața pentru totdeauna.

-Așadar , presupun că ai văzut deja poteca care se pierde printre copaci, poteca aceea te va duce înspre Academie. Tata îmi arată poteca , zâmbind doar cu colțul gurii.

Pornim spre academie. Cu fiecare pas pe care îl fac simt cum inima începe să bată mai rapid. Merg și privesc când poteca , când împrejurimile. Pădurea e aceeași în oricare direcție , copacii sunt foarte similari , păsările ciripesc slab în îndepărtate.

După câteva minute de mers ajungem în inima pădurii , unde se află nimic altceva decât un câmp liber în formă de cerc imperfect. E o câmpie deschisă , niciun copac nu e crescut în mijloc, iar copacii din jur sunt destul de înalți.

Tata se oprește din mers , înainte să pășească în câmpia deschisă. Mă opresc și eu.

-Am ajuns , spune tata cautandu-și ceva prin buzunare.

Am ajuns? Dar nu e nimic aici.

-Ce urmează să îți zic ar putea suna ireal, dar tot ce se întâmplă este pe cât se poate de real. Pentru oamenii de rând , muritori , precum mama ta, câmpia asta nu e nimic altceva decât o simplă câmpie. Dar pentru noi , câmpia asta e de fapt Academia.

Îl ascult pe tata cum vorbește , însă mintea mea nu poate asimila ceea ce zice el cu ceea ce se află de fapt în fața ochilor mei. Cum adică e de fapt Academia.

-Pune mâna pe broșa pe care ai primit-o și rostește cât poți de clar următorul cuvânt : Aedis.

Poftim? Rămân o secundă pe gânduri căci nu înțeleg ce mă așteaptă.
Cu inima bătându-mi nebunește, strâng broșa în palmă și rostesc cuvântul : Aedis. Vocea mea se pierde în vânt, dar efectul este imediat – o undă invizibilă străbate pădurea, iar Academia își face apariția în câmpul liber.

Privesc totul cum se schimbă în fața ochilor mei și nu îmi vină să cred că aceasta e de fapt realitatea mea.

Academia Umbrelor se înalță maiestuos în fața mea, un colos de piatră și magie, cu o arhitectură gotică ce pare să sfideze trecerea timpului. Cele trei etaje ale sale sunt împodobite cu detalii ornamentale complexe, iar turnurile ascuțite se ridică spre cerul gri, parcă atingând norii.

Ferestrele gigantice, înrămate cu arcade sculptate, lasă lumina să pătrundă în clădire, dar în același timp, adâncesc misterul locului. De pe drum, clădirea pare să aibă propria sa viață, o forță invizibilă ce pare să o protejeze și să o îmbrace în aura sa mistică.