Umbrele Inimii (17+)

Capitolul 24

Orele sunt pe cale să se încheie. În jurul meu, forfota obișnuită de la finalul orelor începe să crească. Suntem la ora de citit, iar profesoara ne supraveghează. Încerc să mă concentrez asupra cărților pe care le-am ales din biblioteca academiei, însă mintea mea refuză să coopereze. Am în față două cărți aparent interesante: "Descendența Lunii" și "Învățăturile Magice ale Evului Mediu". Prima este o poveste despre magie ancestrală și ciclurile lunii, iar a doua este o culegere de texte antice despre vrăji uitate. Am crezut că mă vor captiva, că îmi vor distrage atenția de la tot ce mă frământă. Dar nu. Cuvintele se învârt pe pagini fără noimă, se joacă în fața ochilor mei, de parcă ar vrea să evadeze, să nu se lase citite.

E ca și cum mintea mea refuză să se așeze, să se liniștească. Poate din cauza gândului că, în doar câteva minute, în timp ce ceilalți vor ieși pe ușă, eu nu voi merge acasă ca ei. Am blestemata detenție.

Mai sunt patru minute până la finalul orelor. Unii dintre colegi deja încep să își strângă lucrurile, ca niște copii nerăbdători să se bucure de libertatea lor. Eu, însă, stau încremenită, privind gol în cartea deschisă în fața mea. Fără chef. Fără speranță. La naiba cu detenția asta, îmi spun, mușcându-mi ușor buza de jos.

Deodată, simt o prezență în spatele meu. Profesoara de citit, o femeie mai în vârstă, cu ochelari mici și rotunzi, mă privește cu o expresie neutră. Îmi întinde un bilețel, iar stomacul mi se strânge. Îl iau fără să spun nimic, fără să-i privesc în ochi. Deja știu ce scrie pe el, însă nu pot să mă împiedic să înghit în sec, simțind cum un nod îmi urcă în gât.

Îmi îndrept privirea spre bilețel, dar nu am curajul să-l deschid imediat. Într-un colț al minții, sper că nu este sala 23. Ultimul lucru pe care mi-l doresc este să ajung acolo, în sala unde Victor își face de obicei orele. Mi-ar fi imposibil să suport. După câteva secunde în care inima îmi bate puternic în piept, deschid încet bilețelul.

Sala 17.

Nu cunosc această sală. Foarte bine. Măcar atât.

Sună clopoțelul, iar colegii mei încep să se ridice de pe scaune, veseli că au scăpat de ore. Toată lumea se grăbește spre ieșire, pașii lor răsunând pe podeaua de lemn a clasei. O clipă, mă opresc și îi privesc cum își adună ghiozdanele și dispar din încăpere, unul câte unul. O parte din mine îi invidiază pentru normalitatea lor. Ei pleacă spre o după-amiază lipsită de griji, poate unii se vor întâlni la cantină, alții vor merge în oraș. Eu? Eu trebuie să mă îndrept spre acea sală necunoscută, unde îmi voi ispăși pedeapsa pentru întârzierea de azi dimineață. Știu , știu. Exagerez , dar gândul că eu dintre toți cei pe care îi cunosc trebuie să aflu cum va decurge o oră de detenție la o asemenea Academie mă face să îmi fie puțin greață.

Clasa se golește încet, iar când ultimul elev trece pragul ușii, rămân singură. Un oftat lung îmi scapă din piept. Cu un efort imens, îmi ridic ghiozdanul de pe scaun, îl arunc pe umăr și mă îndrept cu pași grei spre ușa clasei. Pașii mei se aud în liniștea din jur, răsunând pe holurile pustii ale academiei. Fiecare pas e o amintire a faptului că nu merg spre libertate, ci spre o pedeapsă care mi se pare aproape inutilă. La naiba acum, am întârziat doar câteva minute!

Holul lung al academiei se întinde înaintea mea, luminat slab de razele soarelui ce se strecoară prin ferestrele înalte. În timp ce mă îndrept spre sala 17, nu mă pot abține să nu mă gândesc la toată absurditatea situației. Am văzut destule seriale și filme în care detențiile sunt un fel de teatru al absurdului. Însă aici, la Academie, nimic nu pare obișnuit. Nici măcar o simplă pedeapsă.

Ajung în fața ușii sălii 17 și mă opresc o clipă. Privesc numărul sălii scris cu litere aurii pe o plăcuță de lemn. 17. Îmi simt stomacul din nou strâns, însă nu am de ales. Apăs clanța și deschid ușa încet, așteptându-mă să văd ceva ieșit din comun. Însă sala e... normală. O simplă clasă, cu bănci din lemn vechi, pereți albi, și nimic special. Ușurarea mă lovește brusc. E ca și cum am scăpat de un blestem, măcar pentru o clipă. Nu e nimeni acolo. Sunt singură.

— Se pare că sunt singura care a primit detenție azi, îmi șoptesc pentru mine, în timp ce mă așez într-o bancă de la mijlocul clasei. Sala nu are nimic extraordinar: bănci aliniate perfect, o tablă acoperită cu urme de cretă și un miros vag de vechi. Încerc să mă liniștesc, să îmi găsesc locul, însă gândul că trebuie să stau aici pentru următoarea oră mă face să mă simt și mai nelalocul meu.

Mintea începe să îmi rătăcească iar. De ce trebuia să întârzii azi dimineață? Îmi sprijin capul în mâini și încep să mă joc absent cu un creion pe care l-am găsit pe bancă, răsucindu-l între degete. Liniștea din sală e atât de apăsătoare, încât fiecare scârțâit al băncii pare să răsune de zece ori mai tare.

Aștept. Minutele trec lent, iar fiecare clipă pare mai lungă decât ultima. Încep să mă gândesc dacă vreun profesor va veni vreodată, sau dacă voi sta aici în tăcere până când timpul se va scurge. Însă atunci când ușa se deschide brusc, tresar și mă îndrept pe scaun.

În pragul ușii stă Victor.

Nu e nevoie de mai mult pentru ca inima mea să o ia la goană. Nu mă așteptam să fie el. De ce tocmai el? Și de ce ar trebui să fiu eu în aceeași sală cu el acum? În timp ce el pășește calm în clasă, mă străduiesc să-mi ascund tremurul din mâini, dar sunt sigură că m-a văzut deja. Pe măsură ce se apropie, parcă tot aerul din încăpere se schimbă. Mă uit în jos, sperând că poate, doar poate, va trece pe lângă mine fără să mă bage în seamă.

Dar nu. Se oprește chiar lângă banca mea.

— Detenție? întreabă el sec, privindu-mă cu o sprânceană ridicată.

Nu reușesc să scot niciun sunet. Nu știu dacă să răspund, să mă prefac că nu-l aud, sau să mă ascund sub bancă. Dar știu un lucru sigur: această oră va fi departe de a fi simplă.