Umbrele Inimii (17+)

Capitolul 21

Pășesc în librărie, iar pașii mei răsună pe podeaua de lemn vechi, acoperită de straturi de tăcere. Atmosfera este îmbibată cu mirosul familiar de hârtie veche și piele. Mă plimb printre rafturile înalte, căutând fără un scop clar, dar simțind că trebuie să găsesc ceva. Ajung în secțiunea de istorie, iar privirea mea se oprește asupra unei cărți voluminoase cu titlul „Umbrele Academiei: O istorie necunoscută". Coperta e dintr-o piele de un maro închis, decorată cu gravuri argintii ce ilustrează un dragon învârtindu-se în jurul unei clădiri ce seamănă izbitor cu Academia.

O apuc, simțind cum greutatea ei îmi dă o senzație ciudată de gravitate. Mă îndrept spre zona de studiu a bibliotecii, unde mesele din lemn masiv de un maro profund, aproape negru, așteaptă în tăcere studenți rătăciți ca mine. Mă opresc pentru o clipă și, printre rafturile parțial luminate, îl văd pe băiatul de la petrecere.

Stă aplecat pe un scaun, jucându-se absent cu focul. Literalmente. Degetul lui arătător aprinde și stinge mici scântei, flăcări roșii și portocalii dansând în aer, fără să lase nicio urmă pe piele. Îl privesc fascinată cum focul pare să-i urmeze fiecare comandă, plictisit și fără efort.

Îmi fac curaj și mă apropii de el. Mă așez în fața lui, simțindu-mă puțin stânjenită.

— Bună, îi spun eu oarecum timidă, încă simțind jenă pentru ce s-a întâmplat la petrecere, pentru cum a trebuit să repare ce am stricat eu.

Ridică privirea spre mine, iar expresia feței i se relaxează imediat, o umbră de amuzament jucându-se în ochii lui.

— Bună, fata cu înghețul, spune el, dându-mi o poreclă pe care nu o așteptam. Ce faci cu cartea aia?

Îmi aruncă o privire spre volumul vechi pe care îl țin strâns în brațe. Ezit o clipă, neștiind cât să îi spun, dar conștientă că am nevoie de răspunsuri.

— Încerc să aflu mai multe despre... ceva ce nu înțeleg, spun eu, învârtindu-mă în jurul adevărului. Și poate, despre cineva.

El mă privește curios, aprinzând o altă scânteie din deget.

— E ceva legat de Victor, nu-i așa?

Mă opresc brusc. Cum de știe? Nu îi răspund imediat, dar cumva mă simt mai relaxată în prezența lui.

— De unde știi? îi spun eu supărată, încercând să-mi controlez vocea. La naiba și cu el, dacă are vreo legătură cu Victor.

Simon mă privește atent, iar privirea lui mă lasă în suspans, ca și cum ar juca un joc care doar lui i se pare amuzant.

— Calmează-te, spune el calm, lăsându-mi o clipă să mă răcoresc. Suntem în aceeași clasă de astronomie, îți amintești? Ba chiar am vrut să mă înscriu în clasa de aprofundare, dar m-am retras. Se vede de la o poștă flacăra dintre voi, adaugă el, iar degetul lui aprinde o mică flacără, mimând situația într-o formă de glumă subtilă.

Mă foiesc pe scaun, încercând să-mi ascund iritarea, și încep să răsfoiesc cartea. Dar, în ciuda efortului, capul meu e departe de paginile acelea. E la ce a spus el. "Flacără"? Se vede atât de clar pentru toată lumea?

Simon mă privește pe sub gene, cu un zâmbet vag, dar nu zice nimic. Continuă să joace cu focul, de parcă totul ar fi o joacă pentru el.

— Nu am de gând să spun nimic, dacă la asta te gândești, adaugă el liniștit. Stai liniștită, cu toții avem secretele noastre.

Îl privesc pentru câteva secunde, încercând să-mi dau seama dacă pot să am încredere în el. Dar cuvintele lui au ceva calmant, ceva ce îmi spune că, poate, are dreptate. Cu toții avem secrete.