Umbrele Inimii (17+)

Capitolul 27

O lună mai târziu.

O lună întreagă a trecut de la ultima dată când l-am văzut pe Victor, iar absența lui a fost aproape palpabilă. De atunci, la fiecare oră de Astrologie sau de Aprofundare, am simțit un gol care îmi apăsa stomacul, ca și cum lipsea ceva esențial. Nu doar felul în care ne preda materia, ci și prezența lui intensă. Acum, la fiecare oră, mă chinui să ascult noua profesoară, o femeie fără vreo idee clară despre ceea ce predă. Pare să fie pusă acolo doar datorită funcției sale administrative, care citește monoton de pe niște foi și evită întrebările mai complicate. Când o privesc, mă trezesc că gândul îmi fuge inevitabil la Victor, la privirea lui tăioasă și la felul în care reușea să facă orice lecție să pară vie, plină de înțelesuri ascunse.

Victor a dispărut fără vreun avertisment, iar zvonurile au explodat imediat. Oamenii vorbesc despre răpire, moarte sau chiar o pedeapsă secretă, dar nu pot să accept niciuna dintre ele. Încă simt că nu am toate răspunsurile, iar gândul la ultima noastră întâlnire îmi provoacă o neliniște constantă.

Nu credeam că voi recunoaște vreodată asta, dar îmi lipsește. Nu doar pentru că simțeam cum sentimentele mele pentru el se adâncesc, ci pentru că, în ciuda comportamentului său intimidant, el chiar știa să ne capteze atenția. Și oricât de confuze ar fi fost ultimele noastre interacțiuni, mă trezesc dorindu-mi să-l văd din nou, să simt acea tensiune inexplicabilă care plutea între noi.

Acum însă, ne pregătim pentru „Săptămâna Inițiatică", un eveniment mult așteptat de studenții din anul doi. Anul trecut, când am auzit prima dată despre această săptămână specială, abia așteptam să ajung la rândul meu. Este o tradiție veche la Academia Umbrelor, în care toți cei din anul nostru merg într-o excursie la un munte din lumea asta, unde se află o cabană deținută de academie. Întreaga călătorie are scopuri educaționale, dar și de testare a limitelor, un fel de probă de foc pentru studenți, unde legăturile cu magia devin mai intense, iar rezistența fiecăruia este pusă la încercare. Dar în același timp studenții se pot relaxa lângă focul de tabără dinăuntru sau într-unul dintre jacuzziurile de pe terasă sau în piscina încălzită dinăuntrul cabanei.

Îmi adun ultimele lucruri și le îndes în bagajul deja plin. Am înghesuit niște haine groase, la fel și cărțile de care s-ar putea să am nevoie. În afara de asta, am strecurat câteva obiecte personale: lenjerie, pijamale, produse de îngrijire personală.

Nu știu de ce, dar am un sentiment ciudat. Poate că e teama de necunoscut, sau poate că lipsa lui Victor continuă să îmi dea un disconfort pe care nu-l pot scutura.

Următoarea oprire este la Academie, unde ne vom întâlni cu toți colegii. Două autocare ne așteaptă la poarta principală, pline de studenți entuziasmați și pline de bagaje. Ivy, Erik și Jake ar trebui să fie deja acolo. Ne-am planificat să mergem împreună, ca de obicei. Asta îmi oferă un mic sentiment de confort – măcar nu voi fi singură.

Mă gândesc la cabana aceea, la cum va fi. Anul trecut, studenții au spus că atmosfera acolo e de neuitat. Un loc izolat, înconjurat de păduri dense și de peisaje spectaculoase, un loc unde magia se simte mai puternic decât oriunde altundeva. Unii chiar au spus că puterile lor au devenit mai instabile din cauza acestei amplificări. Nu știu dacă e adevărat sau doar o legendă urbană a academiei, dar am de gând să aflu.

La Academie, totul pare să se fi așezat într-o rutină banală. Nimic semnificativ nu s-a mai întâmplat de atunci. Ivy și Jake se comportă ciudat. Îi văd cum se apropie tot mai mult unul de celălalt, dar refuză să recunoască ceea ce e evident. Privirile lor vorbesc mai mult decât cuvintele.

Eu și Erik? Relația noastră nu a avansat deloc. După petrecerea aceea, nu ne-am mai sărutat. Însă Erik a rămas la fel de atent și protector. Totuși, am observat de câteva ori cum privește alte fete din Academie, și asta mă face să mă întreb dacă nu cumva e doar o chestiune de timp până când lucrurile vor lua o altă direcție. Nu mă deranjează oricum.

*

Ajung la Academie, unde îi văd pe Ivy, Jake și Erik adunați într-o parte, fiecare cu câte un bagaj mic la îndemână. Îmi arunc rucsacul pe umăr și încep să mă uit în jur. Îmi atrage atenția o figură cunoscută în toată mulțimea—Simon. Stă într-un colț, cu căștile pe urechi și gluga trasă adânc peste cap. Privirea lui e pierdută undeva departe, de parcă tot ce se întâmplă în jurul lui nu-l privește.

Fără să gândesc prea mult, mă îndrept spre el.

— Ce asculți? întreb eu cu capul ușor înclinat, încercând să par cât mai relaxată.

Simon ridică o sprânceană, dar nu-și scoate căștile imediat. În cele din urmă, își ridică o mână și își dă o cască jos.

— Guns N' Roses... „November Rain", răspunde el cu o voce adormită, aproape plictisită.

— Drăguț. La naiba, cum continui conversația? Îmi simt cuvintele împotmolindu-se în gât.

El se uită la mine și chicotește scurt, dar fără umor.

— Raven, nu trebuie să-mi porți de milă. Sunt obișnuit să stau singur.

Simt cum un nod îmi blochează respirația pentru o secundă. Nu mi-a trecut prin cap că ar putea crede asta.

— Știu... adică, da, dar totuși... mergem la cabană. Nu ești încântat?

Simon oftează și își scoate de tot căștile, lăsându-le să atârne în jurul gâtului.

— Cabană... încântare... mai degrabă o scuză ca să își facă toți de cap. Nu prea e genul meu, dar n-aveam chef să rămân singur la Academie, așa că... iată-mă. Un Simon ușor mahmur și iritat, gata să fie martor la haosul tipic.

Ridic o sprânceană, surprinsă de cinismul lui.

— Chiar crezi că asta o să fie? Doar o mare petrecere?

— În mare parte. O să vezi, unii vin pentru peisaje, dar majoritatea sunt aici să scape de reguli. Îmi place zăpada, dar mi-ar plăcea mai mult să nu fiu prins într-o cabană cu o grămadă de oameni beți.

Râd ușor, surprinsă de directitudinea lui Simon. Totuși, îmi place să aud adevărul, chiar și atunci când e cam crud.

— Ei bine, nu toți sunt așa... poate o să fie mai bine decât crezi , spun eu încercând să aduc puțin optimism în conversație.

Simon ridică din umeri.

— Poate. Sau poate nu. Vom vedea.

Sincer, nici eu nu am așteptări prea mari în legătură cu vacanța asta. Ar trebui să fie distractiv, dar ceva mă ține pe loc. O presimțire că nu va fi doar o excursie obișnuită, deși toată lumea pare să fie entuziasmată. Mă uit la Simon, în continuare cu gluga pe cap și cu căștile pe urechi. Guns N' Roses, desigur. El nici măcar nu se preface că îi pasă. Are dreptate. Cabană la munte? O scuză bună pentru ca toți să-și facă de cap. Probabil că asta vor face majoritatea.

Îmi dau seama că nici măcar nu sunt sigură de ce încerc să port o conversație cu el. Poate că încerc să-mi distrag gândurile de la tot ce s-a întâmplat... sau nu s-a întâmplat, în ultima vreme. La naiba, totul e confuz.