Umbrele Inimii (17+)

Capitolul 20

Pe măsură ce mă afund mai adânc în patul meu, amintiri fragmentate încep să îmi invadeze mintea. Sunt flash-uri, bucăți dintr-un trecut îngropat, neclare și confuze, dar totuși prezente.

Văd camera de zi din copilăria mea, cu pereții de un galben pal și mobila grea din lemn. Vocea tatălui meu, gravă, se împletește cu tonul ascuțit al mamei. În mintea mea, frazele lor se amestecă, aproape de neînțeles, ca și cum le-aș fi auzit printr-un perete gros:

Nu... poate... aceeași soartă..., aud vocea tatălui, dar tonul e tulburat, ca și cum s-ar fi pierdut în timp.

Apoi, apare imaginea acelei femei bătrâne. O văd vag, o figură adusă de spate, cu părul alb, despletit, și ochii mici, înconjurați de riduri adânci. Stătea în colțul camerei, vorbind cu o voce răgușită, ca și cum ar fi fost un ecou îndepărtat.

Destinul... la fel ca voi... iubire imposibilă... Cuvintele ei pătrund în aer ca niște șoapte tăioase, dar nu fac sens, nu în acel moment. Îmi amintesc cum am simțit un fior rece pe șira spinării, dar nu știam de ce. Nu înțelegeam ce spunea.

Tatăl meu gesticulează nervos, în timp ce mama își prinde fruntea între palme, scuturând din cap. Vocile lor se ridică, se îndepărtează, apoi dispar complet, iar imaginea bătrânei se stinge, lăsându-mă doar cu senzația aceea vagă de teamă.

Îmi aduc aminte de siluetele lor încruntate, de tensiunea din aer, dar nu pot să prind toate detaliile. Totul e ca o furtună de umbre și sunete. Nimic clar, doar acea frântură:

Va fi la fel..., șoptește bătrâna din amintire.

Deschid ochii brusc, revenind în prezent, dar senzația de neliniște persistă. Ceva din acea scenă îmi rămâne în minte, dar e prea difuz să o pot înțelege complet.

Privesc confuză ceasul de pe noptieră. La naiba, e deja miercuri! În mai puțin de o oră încep cursurile și eu nici măcar nu sunt îmbrăcată. Ţâşnesc din pat și mă îndrept spre baie, încercând să-mi scutur amorțeala. Apa rece mă trezește suficient cât să-mi pun gândurile în ordine, dar timpul nu-mi permite prea multe momente de reflecție.

După ce îmi termin rapid treburile, trag pe mine un pulover bej moale, de care prind emblema Academiei, îmi îmbrac o pereche de colanți și bocancii negri, simpli, fără toc. Părul mi-l prind în grabă într-un coc dezordonat, din care șuvițele scapă aproape imediat, dar nu mai am timp să-l repar. Fie.

Cobor în grabă scările și ajung în holul ce dă spre intrare, dar mă opresc brusc când o văd pe mama în bucătărie. Stă cu capul plecat, sprijinită de marginea mesei, pierdută în gânduri. Un ghimpe îmi înțeapă coastele, și pentru o secundă, visul ciudat de azi-noapte îmi inundă mintea. Privirea ei e aceeași — o umbră de teamă îi plutește în ochi, dar e o teamă care nu pare să fie pentru ea însăși.

Mă uit la ea câteva secunde, dar nu spun nimic. Nu mă deranjez să o salut. Îmi iau geanta și ies direct pe ușă, fără să mă uit înapoi.

— Domnule Wilson, pregătește, te rog, mașina, îi spun șoferului, un bărbat în vârstă, care mă privește respectuos, dar fără prea multă expresie. El încuviințează din cap fără să comenteze și se îndreaptă imediat spre garaj.

Simt cum un aer rece îmi învăluie obrajii și încerc să scap de sentimentul ciudat care mă urmărește de la acel vis. De ce totul pare să capete o nuanță mai întunecată în jurul meu?

Privesc ceasul și observ cu groază că mai am doar douăzeci de minute până încep cursurile, însă drumul durează mult mai mult. La naiba, nu o să ajung în timp! Un val de frustrare mă lovește și îmi vine să urlu, să blestem tot ce îmi stă în cale. Nu mi s-a întâmplat vreodată să întârzii.

Fii calmă, Raven, îmi spun în gând, încercând să-mi potolesc furia care mocnește în mine. Îmi privesc mâinile, dar văd cum palmele mi se albesc treptat, pielea întinzându-se de tensiune. Simt o răceală familiară și, înainte să mă pot controla, mici fulgi de gheață încep să se formeze, plutind ușor deasupra pielii mele.

Strâng din dinți, încercând să-mi opresc puterea înainte ca ea să scape de sub control.

— Domnule Wilson, vă rog să vă grăbiți, îi spun șoferului meu, cu o voce mai tremurată decât aș fi vrut. El mă privește pentru o secundă îngrijorat prin oglinda retrovizoare, ochii lui întâlnindu-i pe ai mei, care probabil trădau agitația interioară.

Wilson încuviințează din cap și pornește motorul cu un sunet grav, apăsând pedala de accelerație cu forța, dar și cu precauție. Simt cum mașina prinde viteză și mă afund în scaun, încercând să-mi liniștesc respirația. Fulgi de gheață dispar încet de pe pielea mea, dar inima încă îmi bate prea repede.

Avem ora de ierbologie, și nu e tocmai materia mea preferată. Profesoara este o femeie în vârstă, mereu supărată pe viață, cu o voce aspră și un chip care pare sculptat din piatră. Dacă există o plăcere în viața ei, aceea e să ne facă pe noi, studenții, să suferim. Săptămânile trecute ne-a predat despre utilizarea pelinului pentru calmarea durerilor, despre verbina ca tonic pentru corp, și efectele antiinflamatoare ale gălbenelelor.

Dar astăzi, a spus că vom pune în practică ce am învățat. Vrea să facem un balsam din plante medicinale care era folosit în vremuri străvechi pentru a vindeca răni. Desigur, pare simplu, dar cu ea nimic nu e simplu.

Privesc ceasul din nou, simțind cum stomacul mi se strânge din ce în ce mai tare. În același timp, îmi las privirea să alunece pe geam, urmărind peisajul care se derulează în fața mea. Timpul trece, dar mașina încă nu se apropie de academie. Inima îmi bate mai repede, fiecare minut contând acum.

Într-un final, văd cum mașina încetinește și ajungem la locul de pe marginea pădurii. Imediat ce simt cum roțile încep să frâneze, deschid portiera și țâșnesc afară.

— Mulțumesc, domnule Wilson! îi strig din mers, fără să aștept răspunsul.

Grăbesc pasul prin pădurea care devine din ce în ce mai dezgolită de frunze. Culorile toamnei îmi învăluie privirea, iar pământul moale sub pașii mei e acoperit de frunze aurii și crengi uscate care trosnesc ușor la fiecare mișcare. Sunetul foșnetului mă însoțește, în timp ce mă apropii de bariera magică a Academiei. Trebuie să ajung la timp.

Ajung în dreptul barierei și arunc o privire rapidă la ceas. Ora fixă. Clopotele răsună slab în depărtare, semn că orele au început. Inima îmi bate din ce în ce mai repede, iar picioarele parcă nu mă mai ascultă. Fir-ar, fir-ar!

Când pășesc dincolo de barieră, curtea este complet goală. De obicei, când se sună, nu mai rămâne nimeni afară. Rar se întâmplă să vezi vreun grup mic care să întârzie la ore, dar astăzi e liniște. Prea liniște. Intrarea în Academie e apăsătoare, iar pașii mei sunt singurul sunet care reverberează pe holuri.

Ajung în dreptul clasei de ierbologie și îmi trag adânc aer în piept. Inima îmi bate haotic, ca și cum ar vrea să iasă din piept. Să intru? Să chiulesc? Indiferent de alegere, știu că nu voi scăpa fără repercusiuni. La naiba.

Apăs încet clanța și deschid ușa clasei, cu grijă să nu fac prea mult zgomot. Privirea îmi fuge rapid prin încăpere: mesele sunt așezate în cerc, pereții sunt tapetați cu verde închis, iar plantele care acoperă fiecare masă dau camerei un aer rustic. Boluri din lemn pentru tocat stau răsfirate printre ghivece, iar un miros proaspăt de mentă plutește în aer.

Profesoara mă fixează imediat cu o privire arzătoare, de parcă m-ar fi așteptat. Înghit în sec și, cu o voce tremurată, încep să vorbesc.

— Mă scuzați de întârziere...

Nu apuc să termin fraza că vocea ei mă taie scurt, însoțită de un gest iritat din mână.

— Nu ești scuzată, domnișoara. Ai întârziat zece minute. Ai o oră de detenție după ore.

Simt cum inima mi se strânge ca într-un clește. Aprob din cap, prea încurcată să mai spun ceva. Îi arunc o privire rapidă lui Ivy, care mă privește îngrijorată din colțul clasei. Îmi mișc buzele într-un "îți povestesc după" silențios, înainte să ies din clasă cu inima grea.

Mă îndrept fără prea multă grabă spre biblioteca școlii. Acolo, cel puțin, știu că nu o să mă simt în plus.