Umbrele Inimii (17+)

Capitolul 5

În prezent

A trecut un an de când am început studiile la Academia Umbrelor, și mă uit în urmă cu un amestec de uimire și satisfacție. Parcă ieri pășeam pentru prima dată în acel amfiteatru impunător, cu inima strânsă și mintea plină de întrebări. Dar, în decursul acestui an, am trăit mai mult decât aș fi crezut posibil, dar nu cât mi-am propus, primul an a fost unul de acomodare , așadar nu am reușit să fac prea multe lucruri deosebite. Acum o săptămână a fost din nou festivitatea de începere a anului școlar, și de data aceasta, am privit totul cu ochi diferiți, mai încrezători.

Studiile nu au fost ușoare. Academia ne-a pus la încercare în toate modurile posibile, cerându-ne să ne depășim limitele, să explorăm adâncimile puterilor noastre și să învățăm să le stăpânim. Am avut momente când am crezut că nu voi reuși, că ghețul care îmi curge prin vene era prea puternic pentru a fi controlat. Dar, încetul cu încetul, am învățat că răbdarea este cheia succesului, și aici nu este vorba doar despre magie. Am devenit încrezătoare în mine și în potențialul meu de a controla gheața până la finalul anilor academici.

Pe lângă studii, cel mai prețios câștig al acestui an a fost prietenia mea cu Ivy. La început, am fost doar două fete aruncate într-o lume necunoscută, fiecare luptându-se cu propriile temeri și insecurități. Dar, pe măsură ce lunile au trecut, legătura dintre noi s-a consolidat. Am împărtășit secrete, am râs împreună, ne-am susținut în momentele dificile și am sărbătorit micile victorii. Ivy a devenit pentru mine mai mult decât o prietenă – este confidenta mea, sora mea de suflet, acea persoană pe care mă pot baza oricând, fără ezitare.

Anul acesta a fost plin de provocări, dar și de descoperiri. Am învățat că pot fi mai puternică decât mi-am imaginat vreodată, că puterea nu stă doar în magie, ci și în legăturile pe care le creez cu ceilalți. Academia Umbrelor este acum a doua mea casă.

Astăzi e luni, e ora opt jumătate dimineața , iar eu sunt în drum spre Academie. Încă nu am avut curajul să dau de permis, am hotărât să mai aștept încă un an.

Nu prea am făcut nimic special anul trecut, în afară de câteva focuri de tabără și mici petreceri nu s-au petrecut prea multe. Am fost toți văzuți ca niște boboci, și de fapt chiar asta eram. Credeam că lumea ne este la picioare însă abia acum realizez cât de euforici am fost.

Cât despre ore , m-am înșelat, nu au fost așa uimitoare , cel puțin nu cele din anul întâi. Acum
serios, ar fi trebuit să îmi dau seama că nu vei preda nimic legat de magie unor copii abia introduși în lumea magiei. E un risc pe care nici eu nu mi l-aș asuma. Am avut ore simple precum istorie unde am învățat în mare parte istoria Academiei și cat de important e să păstrăm secretul Academiei față de lumea muritorilor, geografie simplă ca în acest an să putem distinge geografia planetei muritorilor față de cea a oamenilor ca mine , speciali. Am mai învățat și latina , dar nu pe cea veche , cea veche se spune că e capabilă de o grămadă de lucruri , unele mai periculoase ca altele. Bineînțeles astea sunt doar zvonuri auzite de la alți boboci.

Acum că sunt în anul doi al Academiei , îmi este interzis să divulg studiile mele cu cei mai mici ca mine, iar regulă se aplică pentru toți. Fondatorii Academiei au vrut ca elevii să se focuseze doar pe studiile lor din anul actual.

E un sistem interesant , nu l-am văzut să fie abordat în niciun alt loc, nici măcar în seriale, iar eu am privit o grămadă având în vedere timpul liber pe care îl am. De fapt, mai bine spus , l-am avut. Știam într-un punct anume voi ajunge să urăsc trezitul dimineața și în unele zile pur și simplu nu doream să discut cu nimeni. A fost greu să îmi schimb aproape instantaneu programul de studii dar sunt sigură că se va merita. Ar trebui să fiu recunoscătoare , acum 2 ani nici nu îmi închipuiam că voi merge vreodată la o Academie publică, iar gândul de a merge era doar un vis ce părea imposibil. Dar am să recunosc , trezitul dis de dimineață nu îmi surâde mereu, dar nici putrezitul în casă, așa că îmi place să mă gândesc că noua mea viață e mai bună.

Uniforma a rămas neschimbată. Cat despre emblema de pe broșă, mici detalii ale dragonului arătau puțin diferit, puțin mai mature .

Rad în sinea mea. Realizez că de fapt asta se întâmplă cu elevii academiei, se maturizează, iar dragonul îi reprezintă pe fiecare ca un totul, toți ne maturizăm.

Privesc pe geam. E o zi încețoșată. Nu pot să spun că nu îmi place tipul acesta de vreme căci e favoritul meu. Răcoarea dimineții și căldura subtilă ce se resimte la finalul orelor sunt de necomparat. Anumite brize reci ce bat atunci când bariera Academiei se divulga elevilor, sunetul copacilor când vântul se strecoară printre ele.

Trag aer în piept. Nimic nu m-ar putea face să urăsc vremea asta.

Ajung într-un final la marginea drumului. Îi spun drum bun șoferului și îmi apuc ghiozdanul în timp ce deschid portiera de la mașină. Închid ușa în spatele meu și îl privesc preț de un timp pe șofer cum pleacă la treburile lui.

Îmi încep drumul prin pădure spre barieră. Pășesc agale pe frunzele galbeni de toamnă.

Anul acesta băieții o să aibă dreptul de a se înscrie la echipa de fotbal a Academiei, nu vă gândiți la nimic spectaculos, este fotbal clasic, nimic magic în asta.

Există și o echipă de majorete , dar pe mine una nu mă interesează deloc acest fapt. Nu mă văd să aplaud o echipă de puști în călduri ca după să mi-o tragă. Probabil că am o opinie cam aspră despre ele , nu am de unde să știu pasiunea , nici în seriale nu mă atrăgeau.
În schimb , Ivy e înnebunită de ele, anul acesta și-a propus să intre în echipă cu orice preț. Presupun că pe ea nu o deranjează gândul să fie înconjurată de băieți transpirați, anul trecut îi plăcea să se joace cu sentimentele bobocilor, parcă e făcută special să distrugă inimi. La cat de des își folosește farmecul pentru satisfacție aș zice că se hrănește cu asta.

Chicotesc în sinea mea, o iubesc pe Ivy , ne-am apropiat mult dar uneori mă sperie chiar și pe mine.

Mă opresc fix unde bariera este. De fiecare dată când mă gândesc că există o realitate pentru cei ca mine, o realitate ce restul nu o pot vedea, mă întristez dar în același timp sunt recunoscătoare că eu sunt una din cei ce o pot savura.

Îmi țin broșa ce stă agățată de hanoracul fără glugă de culoare gri și șoptesc cuvintele.

Ca de fiecare dată Academia își face apariția la fel de magic în fața ochilor mei. Pășesc dincolo de barieră și mă îndrept săgeata spre locul în care zilnic mă văd cu Ivy: în spatele Academiei.

E un colț liniștit, departe de agitația sălilor de clasă și de zgomotul studenților. Restul colegilor par să nu-l bage prea mult în seamă, iar asta îl face perfect pentru noi. Două trunchiuri de copac, răsturnate de parcă ar fi fost așezate intenționat, ne servesc drept scaune. Sunt netede și acoperite de un strat subțire de mușchi, oferind confortul pe care nu l-ai aștepta de la niște simple bucăți de lemn.

Pe pereții din piatră, plante cățărătoare își întind brațele, iar florile lor, de un mov profund, adaugă un strop de culoare în această lume de gri și verde. Mirosul lor subtil se amestecă cu aerul răcoros, creând o atmosferă de calm și pace. E oaza noastră de liniște.