Umbrele Inimii (17+)

Capitolul 19

— La naiba cu tine Raven , geme Victor , cu o voce joasă , aproape ruptă de dorință când dinții mei îi prind buza de jos într-o mușcătură. Mă agăț de el , de corpul lui fierbinte și de forța cu care mă trage mai aproape.

Gândul că cineva ar putea să ne prindă , să ne găsească așa , mă face să tremur de adrenalină și, într-un fel ciudat, mă face să vreau mai mult. Ce naiba se întâmplă cu mine? Mă simt prinsă între dorința și o furie mocnită , dar în loc să mă opresc , fiecare senzație mă împinge mai departe.

Într-un final , buzele lui se desprind de ale mele și mă simt sfâșiată dar în același timp furioasă.

Victor mă privește intens, cu o furie pe care o simt în fiecare mușchi încordat din trupul lui. Însă știu că furia nu e îndreptată spre mine. E ca și cum, în momentul ăsta, suntem doi prizonieri ai aceleiași atracții nebunești, ceva care nu poate fi înțeles sau controlat. O forță neomenescă ne împinge unul spre celălalt, și în loc să o respingem, ne înfuriem pe faptul că nu putem scăpa de ea, sau măcar , să o înțelegem.

— La naiba — șoptește el, cu vocea aspră, dar tremurândă. Simt cât de greu îi este să respire, la fel cum îmi simt și eu propriul suflet blocat în piept.

Victor se oprește în pragul ușii, mă privește fix câteva secunde, iar ochii lui sunt un amestec ciudat de furie și ceva mai profund, ceva ce nu pot descifra. Simt căldura privirii lui pătrunzându-mi pielea, dar în același timp, mă îngheață. În secunda în care dispare, rămân doar eu și senzația aceea ciudată care îmi apasă pe piept.

Încerc să respir adânc, dar aerul nu e îndeajuns. E ca și cum fiecare gură de aer pe care o trag nu reușește să umple golul uriaș din mine. Inima îmi bate prea tare, iar corpul meu refuză să se calmeze.

Cine naiba e el și de ce nu îl pot refuza? Mă întreb cu disperare, pentru a mia oară. Nimeni nu ar trebui să aibă această putere asupra mea. Și totuși, de fiecare dată când mă apropie de el, e ca și cum pierd controlul, rațiunea, orice urmă de voință. Fiecare parte din mine vrea să-l respingă, dar nu pot. Atunci când el este atât de aproape, parcă atracția dintre noi este la fel de inevitabilă ca gravitația.

Poate că răspunsul la întrebările mele e mult mai complicat decât sunt pregătită să aflu.

Simt o frământare ciudată în mine, ca o luptă între două forțe opuse. O parte din mine vrea să afle adevărul, să înțeleagă ce este între mine și Victor, ce-l face atât de irezistibil, de captivant, dar în același timp de periculos. Ceva profund în mine știe că răspunsul nu va fi unul pe care vreau să-l aud.

E un instinct vechi, o voce slabă din subconștient care îmi șoptește că adevărul va aduce durere, complicații și lucruri pe care nu le pot controla.

Nu pot să scap de gândul că, dacă aflu adevărul, nu va mai fi cale de întoarcere. Și totuși, poate că asta e tocmai ceea ce îmi doresc, fără să fiu conștientă: să îmi pierd complet controlul, chiar și atunci când știu că acest lucru mă va distruge.

*

Ajung acasă într-un final. Tot drumul, gândurile mele s-au învârtit în cercuri în jurul aceleiași imagini: gura lui Victor care mă poseda, mâinile lui calde care mă controlau fără drept de apel. La naiba cu tot.

Intrând în bucătărie, o văd pe Olga, una dintre slujitoarele casei. E acolo de când mă știu, și-a petrecut viața crescându-l pe tata și acum pe mine. E o femeie în vârstă, cu părul gri, mereu strâns într-un coc mic, iar figura ei are acea blândețe liniștitoare. Deși spatele i s-a încovoit ușor de-a lungul anilor, zâmbetul ei e mai cald decât o zi de vară, iar astăzi îl oferă fursecurilor pe care le pregătește meticulos.

— Olga, de ce tata e așa ezitant să vorbească despre viața lui la Academie? întreb cu vocea ridicată, căutând poate un răspuns mai puțin complicat decât cel pe care îl bănuiesc.

Văd cum Olga îngheață pentru o secundă. Lingura pe care o folosește pentru aluat se oprește în aer, iar mâinile ei, de obicei sigure, tremură ușor. Mă privește doar pentru o clipă, cu acea expresie de gânduri amestecate, apoi își lasă ochii pe fursecuri.

— Tatăl tău... ei bine, erau alte vremuri atunci. Era tânăr și ambițios, ca toți de la Academie. Probabil, nu vrea să te îngrijoreze cu povești vechi, draga mea.

Zâmbește forțat, dar îmi dau seama imediat că ascunde ceva. Ezitarea ei, pauza dintre cuvinte... nu e doar nostalgie. Știu că Olga nu minte de obicei, dar acum o face, și asta îmi ridică toate semnalele de alarmă.

— Nu îți face griji, Raven, spune ea în final, ridicându-și din nou privirea către mine, cu acel zâmbet cald pe care îl cunosc atât de bine. Totul e în regulă.

Și totuși, știu că e o minciună. O simt.

Îi arunc o ultimă privire Olgăi, sperând, poate, să mai prind o sclipire de adevăr în ochii ei bătrâni. Dar nu își ridică deloc privirea din aluatul pe care îl frământă cu mișcări precise și obișnuite, ignorând orice altceva. Știu că a ascuns ceva – am simțit ezitarea din vocea ei când a evitat întrebarea mea. De ce tatăl meu nu vrea să vorbească despre trecutul său la Academie? Ce anume s-a întâmplat acolo? Și mai ales, ce încearcă să îmi ascundă?

Cu acele gânduri care mi se învârteau în minte, mă întorc și părăsesc bucătăria. Pașii mei mă poartă în camera mea, singurul loc în care mă simt în largul meu.

Camera mea mă primește cu liniștea ei familiară, fiecare detaliu vorbind despre dorința mea de a avea un refugiu. Pereții de un mov profund îmi dau senzația că sunt înconjurată de ceva sigur și impenetrabil, un spațiu unde nimeni nu poate intra neinvitat. Patul mare, cu lenjerie neagră de satin, este punctul central – atât de confortabil și plin de mister. Pernele mov și cearșaful moale aduc o atingere de lux , ca și cum întreaga cameră ar vrea să mă protejeze de frământările exterioare.

Lângă pat, măsuța de sticlă reflectă lumina slabă a lămpilor suspendate, a căror lumină violetă creează umbre fascinante pe pereți. În colțul camerei, fotoliul de catifea mov, atât de confortabil și primitor, pare să mă aștepte, invitându-mă să mă așez și să mă pierd în propriile mele gânduri. Draperiile lungi și negre blochează orice urmă de lumină din exterior, lăsându-mi doar intimitatea profundă a acestui "sanctuar".

Respir adânc și mă las cufundată în liniștea camerei mele. Aici, totul pare să fie în echilibru – chiar și eu, deși, pe dinăuntru, sunt tot un haos.

Mă schimb rapid într-un set de haine confortabile – un tricou moale și o pereche de pantaloni lejeri. Îmi simt fiecare mușchi cum se relaxează pe măsură ce mă eliberez de hainele grele de peste zi. Mă îndrept spre pat și mă așez încet, lăsând cearșafurile răcoroase să mă îmbrățișeze.

Corpul meu, tensionat de atâtea gânduri și emoții, începe să se destindă pe măsură ce mă las ușor pe spate, sprijinindu-mi capul pe pernele moi. Liniștea camerei și confortul patului îmi oferă un moment de respiro, un moment în care pot să îmi adun gândurile.

Respir adânc, simțind cum tensiunea zilei se topește încet, iar ritmul inimii începe să se domolească. În această liniște profundă, totul pare mai clar, mai ușor, deși undeva, în colțul minții mele, gândul la Victor mă bântuie încă...