Umbrele Inimii (17+)

Capitolul 25

Îmi mușc limba, conștientă că orice cuvânt rostit în momentul ăsta ar putea să-mi aducă doar belele. De fapt, dacă aș putea, aș prefera să nu am limbă deloc acum, doar ca să nu-i dau niciun motiv să mă tragă la răspundere. Încerc să îmi păstrez calmul și încuviințez extrem de subtil din cap. Un gest mic, aproape invizibil.

— Doar fetele rele ajung aici, Raven, spune Victor, cu o voce atât de liniștită încât mă înfioară.

Încremenesc. Cum adică? Își imaginează că sunt o sfântă? De ce? La naiba, dacă aș vrea, aș putea să fiu la fel de rea ca oricare din fetele astea "rele" de care vorbește. Mintea îmi alunecă pe panta asta, dar mă forțez să o opresc. Nu vreau să-l privesc, nici măcar să-i întâlnesc ochii. Știu că, dacă o fac, tot ce am încercat să ascund va ieși la suprafață. Ochii mei vor trăda tot. Îmi va citi gândurile, iar fragmentele acelea... acea zi... acel sărut... toate îmi vor reveni în minte cu forța unui torent.

Nu! Refuz să las acel gând să prindă contur. Mă agit în bancă, încercând să-mi controlez respirația. Cu mâinile tremurânde, scot câteva hârtii albe din ghiozdan, hotărâtă să fac orice pentru a mă distrage. Aș putea să încep eseul la astrologie pe care ni l-a dat doamna Selene. Da, asta e soluția. Mă agăț de ideea asta ca de o salvare. Chiar dacă mintea mea se învârte în jurul prezenței lui, mă forțez să mă concentrez pe hârtiile din fața mea.

Însă, oricât încerc, cuvintele nu vin. Fiecare sunet din sală, fiecare mișcare pe care o face Victor, mă distrage. Cât de mult poate să dureze o oră de detenție?

Privesc ceasul de pe perete, evitând cu tot dinadinsul să-l privesc pe Victor. Trei minute. La naiba cu ceasul ăsta. La naiba cu toată invenția asta stupidă numită timp.

Încerc să-mi spun că nu e așa de rău. 47 de minute mai trebuie să stau în aceeași încăpere cu el. Atât. Da, e bine. Pot să rezist.

Dar, în timp ce încerc să mă conving, îmi dau seama că am ajuns să vorbesc cu vocile din capul meu. Grozav. Am ajuns în punctul în care propria mea minte complotează împotriva mea.

Mă agit din nou pe scaun, simțindu-mi pielea fierbinte, de parcă aerul din cameră devine tot mai greu de respirat. Aș putea să jur că simt privirea lui pe mine, dar nu vreau să verific. Mă concentrez din nou pe hârtiile din fața mea, dar ele par doar niște foi goale pe care nu pot să scriu nimic.

Simt cum tensiunea din piept crește din nou, o presiune ce mă sufocă, mă înghite și mă îngrozește în același timp. Aș vrea să urlu, să dispar, să fug, dar nu pot. Gândurile îmi joacă feste. Știu ce am citit în cartea aia, dar doamna Stone a spus clar că e doar o poveste de adormit copii.

Dar de ce să nu fie adevărat? În lumea asta, totul pare posibil. Și visul acela... cu părinții mei. Totuși, de ce ar vrea doamna Stone să mă îndepărteze de acea informație? Are vreun motiv? O fi protejând pe cineva?

Doamna Stone e bătrână, dar nu mai bătrână decât tata. Hmm... Oare au studiat la academie în același timp? Asta e! Tata! El știe ceva, sunt sigură! Numai că urăște să vorbească despre trecutul lui la academie... Dacă aș putea să-l fac să-mi spună, să aflu ce ascunde...

Dar înainte să-mi duc gândul până la capăt, simt o prezență. Cineva mă privește de sus, la propriu. Îmi dau seama cât de mult m-am cufundat în propriile mele frământări. Ridic încet privirea și observ pantofii lui Victor la doar câțiva centimetri de mine. E lângă mine, atât de aproape, iar eu nici măcar nu l-am simțit venind. Inima îmi bate și mai tare.

Rămân cu privirea în jos, prea copleșită ca să mă uit direct la el. Din colțul ochiului îi văd pantofii eleganți, ca și cum toată prezența lui mă apasă și mai tare, dându-mi impresia că mă afund tot mai adânc în bancă.

— Ești așa de neatentă. Nici măcar nu ai observat că m-am apropiat de tine, zice el cu un zâmbet pe care nu-l pot desluși pe deplin. Apoi râde scurt, dar nu prietenos, ci ironic, de parcă totul ar fi un joc.

Simt cum tensiunea din jurul meu crește, de parcă aerul devine mai dens. Ridic încet privirea, ezitând. Îmi e teamă de ce aș putea să văd în ochii lui, dar trebuie să-l privesc.

— Spune-mi, Raven, ce te frământă atât de mult încât să nu îmi simți prezența? Așa ceva nu se întâmpla înainte, adaugă el, vocea lui căpătând un ton mai grav.

Îmi încrunt ușor sprâncenele și simt o mică sclipire de furie amestecată cu teamă. N-am nevoie de el să mă judece sau să îmi adâncească confuzia.

— Nu te privește pe tine, Vict— încep eu, dar vocea mea ezită.

— Domnule Victor, mă corectează el repede, cu o expresie arogantă pe față. Privirea lui e intensă, ca și cum ar vrea să mă provoace.

Îmi mușc buza pentru o clipă, dar nu îi dau satisfacția de a reacționa prea mult. Nu-mi place să-mi arăt slăbiciunile, dar ceva la prezența lui mă face să mă simt expusă.

Îmi dau ochii peste cap, căutând în foaie o scăpare, o evadare. Speram să-l fac să plece, dar el nu se mișcă. Îi simt privirea intensă, grea, ca și cum ar ști exact cât de mult mă afectează prezența lui.

— Ridică-te, spune cu voce calmă, dar poruncitoare, și își sprijină palma de bancă, la doar câțiva centimetri de mine.

Simt cum inima îmi bate cu putere în piept, ca un ghimpe care mă înțeapă din interior. Corpul meu reacționează într-un mod pe care îl urăsc, pielea mi se încinge, iar căldura asta îmi invadează mintea, împiedicându-mă să gândesc limpede.

Ezit, dar mă ridic. Îmi urăsc slăbiciunea în fața lui, dar mă ridic.

Privirea mea rămâne fixată pe podea, de parcă aș putea găsi acolo un refugiu, o scuză, orice. Dar el e implacabil. Mâna lui mă prinde ușor de bărbie, ridicându-mi capul forțat să-l privesc în ochi. Îmi mușc buza în încercarea disperată de a-mi controla emoțiile, dar e imposibil.

Ochii lui sunt adânci, fixându-mă cu aceeași intensitate de acum câteva zile, în acea zi pe care n-am putut să o uit.

— Dacă mă scuzați, domnule Victor, spun eu cu voce șoptită și accentuată, încercând să scap din ghearele momentului. — Am un eseu de făcut și aș dori să...

Nu apuc să termin propoziția. Mă oprește brusc, mâinile lui apucându-mă de talie, ridicându-mă cu ușurință de la pământ. În câteva secunde, mă simt strânsă între brațele lui, iar corpul meu e așezat pe catedră. Mă simt prinsă, fără scăpare.