Umbrele Inimii (17+)

Capitolul 2-cu un an înainte

Sunt trează de mai bine de două ore. Însă emoțiile sunt prea puternice, mai puternice decât dorința mea de a mă odihni. Mintea îmi fuge întruna la ceea ce mă așteaptă. Prima zi la Academia Umbrelor. Un loc despre care am auzit atât de puține și totuși, simt că știu atât de multe.

Stomacul mi se strânge de nervi, dar știu că trebuie să mănânc. Micul dejun stă neatins în fața mea: o farfurie cu câteva felii de pâine prăjită și unt, alături de o cană cu ceai aburind. Înghit în sec, încercând să îmi controlez respirația. În afara sunetului slab al ceainicului, totul pare prea liniștit. Liniștea înaintea furtunii, poate.

Mă ridic în cele din urmă de la masă, știind că trebuie să mă pregătesc. Am primit ieri în jurul amiezii un mic plic. Înăutru am găsit o altă mică scrisoare în care mi se explica uniforma , fiind formată din fustă în carouri, simplă sau pantaloni sidefați iar în plic se afla și o mică broșă cu emblemă Academiei dar și ora la care trebuia să fiu prezentă la Academie : 09:00. Nu era menționat nimic în legătură cu partea de sus a vestimentației. Așa că am ales să port o pereche de pantaloni sidefați de culoare bleumarin , alături de o maleta neagră , de care să îmi prind broșa. Plănuiesc să mă încalț cu niște cizme cu platformă de culoare neagră.

O ridic și o privesc cu atenție. Scutul aurit și dragonul impunător mă privesc înapoi, iar ochii roșii par să sclipească în lumina dimineții. Cu mâinile tremurânde, prind broșa la piept. Sentimentul e copleșitor, mă simt ca un soldat care își îmbracă armura. Un fior rece mă trece pe șira spinării.

Înghit în sec. Capul meu e într-un milion de direcții. Am un gol în stomac și un nod în gât. Nu am avut asemenea emoții niciodată în viața mea. Dar nu am ce zice , nu am făcut nimic până acum , viața mea a fost monotonă și lipsită de astfel de momente de entuziasm. Uneori , când citeam sau priveam seriale , îmi închipuiam cum eu sunt personajul principal, și trăiesc acele evenimente pe care puteam doar să le citesc sau să le văd. Dar acum simt cum această zi e propriul meu început , așa cum fiecare personaj grozav are unul.

Spre surprinderea mea , tata a reușit să obțină dimineața aceasta puțin timp liber pentru a mă duce chiar el la Academie. Ar trebui să sosească în orice moment. Privesc ceasul în așteptarea lui.

Nu trece mult timp căci aud ușa cum se deschide , iar slujitorii schimbă vorbe cu tata , primindu-l călduros.
Înainte să cobor , îmi pregătesc geanta pentru Academie. Îmi pun câteva agende , pixuri și niște foi albe. Înainte să vreau să ies pe ușa , emoțiile imi fac inima să bată tare, ceea ce mă face să mă panichez amintindu-mi de controlul zero pe care îl am asupra mea. Îndes niște mănuși simple negre în geanta. Nu îl încarc mai mult de atât, nu ar avea sens. Trag aer în piept și cobor scările.

Tata mă privește atent. Nu pot descifra exact ce gândește , dar ochii lui sclipesc , de parcă retrăiește momentele din tinerețea lui.

Nu am să te dezamăgesc.

-Ești pregătită ? vocea lui tata taie liniștea.

Mă opresc înainte de a coborî ultima treaptă. Întrebarea m-a derutat. Am crezut că sunt gata , că nu avea să fie nimic ieșit din comun, dar mi-am amintit că eu nu am mai fost vreodată la o instituție publică de învățământ. Mi-am dorit atât de mult să ies din lumea izolată în care am crescut, dar acum, când momentul a sosit, îndoielile și emoțiile se amestecă într-un haos pe care nu-l pot controla. Brusc simt cum inima îmi înțeapă tot corpul de emoție. Nu, nu , nu.

Simt un val de neliniște care mă străbate, iar fără să-mi dau seama, las puterile să scape de sub control. O răceală bruscă invadează holul și înainte să pot reacționa, văd cum o parte din balustradă se acoperă cu un strat subțire de gheață. Cristele fine strălucesc în lumina dimineții, conturându-se pe lemnul întunecat.

Mă întorc repede și îl văd pe tata stând în pragul ușii, cu brațele încrucișate și privirea ușor surprinsă. De la el am moștenit aceste puteri, iar expresia de pe fața lui îmi spune că, deși nu este șocat, nu se aștepta la această manifestare neașteptată. Își îndreaptă privirea spre balustrada înghețată, apoi se uită din nou la mine, cu un zâmbet abia schițat în colțul buzelor.

- Controlează-ți emoțiile, Raven, spune el calm. Puterea ta vine din interior, dar trebuie să înveți să o stăpânești cu adevărat.

Dau din cap, încercând să-mi regăsesc calmul. Dar adevărul e că, oricât aș încerca să par puternică, plecarea asta mă sperie. Asta nu e ca și cum aș coborî să petrec câteva ore cu profesoara privată– e o schimbare imensă, iar viitorul meu depinde de cât de bine voi reuși să mă descurc acolo.

Nu îți bate capul Raven, nu știi ce îți rezervă viitorul.

Expir repede și cobor ultima treaptă , grăbindu-mă spre tata care iese pe ușa spre mașină. Ne urcăm în mașina lui tata , un Dodge Charger din 2018. Tata nu a fost niciodată genul de om să prefere șofer personal, și îl respect pentru asta. Îmi povestea mereu că un șofer personal nu își are rostul , el preferă să simtă puterea mașinii sub picioarele lui. Nu este genul de om care se lasă impresionat de detaliile tehnice sau de ultimele inovații în domeniul auto. Pentru el, totul se rezumă la senzația pură pe care o oferă mașina atunci când motorul prinde viață și accelerează pe drumurile deschise. Mamei nu i-a plăcut niciodată pasiunea pentru mașini a tatei , dar nu l-a oprit. Iar eu am obținut iubirea față de adrenalina de la amândoi, însă nu am putut vreodată să mă bucur de ea.

Tata nu își pune niciun fel de navigație pe tableta mașinii. Nici nu mă așteptam să își pună , drumul îl știe sigur. Sper să îl învăț și eu destul de rapid.

-Raven? Deschide te rog torpedoul și caută un talisman asemănător cu al tău.
Tata arată cu degetul spre torpedoul mașinii, fără să își dezlipească ochii de la drum.

Deschid torpedoul și caut printre multele foi. Găsesc un talisman argintiu , cu un dragon foarte similar cu cel de pe broșa mea , cu aceleași detalii. Îmi trec degetul peste talismanul lui tata și zâmbesc în sinea mea. Acum o lună dacă mi-ai fi spus că am să ajung să trăiesc așa moment , aș fi râs, crezând că aberezi.

Îi ofer talismanul lui tata , iar el, fără să îl privească prea mult , îl bagă în buzunarul pantalonilor.

Mă întreb ce se gândește în momente ca astea , o fi bucuros ? Nu am putut niciodată să îl citesc pe tata , e o persoană emotivă. Dar mereu mi-am dat seama când e inconfortabil, iar acum era una din dăți. Însă de ce ?