Umbrele Inimii (17+)

Capitolul 14

Simt cum plămânii mei par incapabili să tragă aer. Totul se comprimă în jurul meu, iar momentul cu Erik se sparge precum un glob fragil. Printre corpurile care ne înconjoară, zăresc o figură familiară, una care mă face să-mi pierd complet orice urmă de control. Victor. Ochii lui întunecați mă privesc intens din mulțime, fără niciun fel de emoție evidentă, dar totuși, acea privire are o greutate copleșitoare. Îmi străpunge sufletul.

Încerc să respir, să-mi recuperez controlul asupra mea, dar nu pot. Victor dispare la fel de repede cum a apărut, înghițit de mulțime, și simt un val de panică amestecat cu furie și confuzie care mă năpădește. În acea clipă, îmi dau seama că am pierdut complet controlul asupra magiei mele. Îmi scapă printre degete, necontrolată.

Podeaua din jurul meu începe să înghețe, un strat fin de gheață acoperind tot ce se află în raza mea. Sentimentul de trădare și frustrare mă cuprinde, iar în acel moment, emoțiile mele devin arme. O parte din podeaua de sub mine și din jurul nostru se transformă într-o pată de gheață, înghețând paharele, scaunele și chiar băuturile devin solide ca de piatră.

Îl simt pe Erik dându-se puțin înapoi, surprins de frigul care a invadat brusc aerul. Și eu mă simt șocată, dar mai mult decât atât, mă simt pierdută. Tot ce am încercat să ignor, tot ce am crezut că pot lăsa în urmă, a ieșit la suprafață în fața unei singure priviri. O singură privire de la Victor și totul s-a năruit.

O voce fermă și încrezătoare se face auzită undeva în mulțime, un sunet care rupe tensiunea din aer. Toți ne întoarcem capetele spre sursa zgomotului, iar printre oamenii adunați, un băiat de vârsta noastră își croiește drum, venind direct spre noi.
— Pot să dezgheț eu , spune el pe un ton calm, de parcă ar fi o sarcină banală.

Băiatul nu e construit ca Erik sau Victor, nu are aceeași masivitate în musculatură, dar e bine lucrat, mai zvelt, cu o grație naturală. Părul lui este de o nuanță portocalie vibrantă, ca focul în plină ardere, iar ochii sunt de un negru profund, întunecați ca cenușa rămasă în urma flăcărilor. Emană un fel de liniște, un contrast cu atmosfera încărcată din jur.

Se apropie de locul unde podeaua este înghețată, iar când își ridică mâinile, acestea încep să strălucească într-un spectru de culori focului. Flăcări delicate dansează în palmele lui, răspândind o căldură plăcută care începe să topească gheața subțire ce a cuprins podeaua. Mâinile îi sclipesc cu nuanțe de roșu, portocaliu și galben, iar căldura emanată topește rapid înghețul pe care emoțiile mele l-au declanșat.

- Nimic grav , adaugă el cu un zâmbet liniștitor, de parcă ar vrea să mă asigure că totul e sub control. Gheața se topește încet, iar atmosfera din jur se relaxează, deși eu încă simt în interior tensiunea rămasă din acea privire arzătoare pe care Victor mi-a aruncat-o.

O voce se ridică din mulțime, curioasă, însoțită de șoapte care se răspândesc rapid printre cei adunați.

— Cum te numești? întreabă cineva, și privirile tuturor se îndreaptă către băiatul cu părul portocaliu, în timp ce flăcările din palmele lui se sting încet.

El se oprește pentru o clipă, aruncând o privire spre cei din jur. Simon, spune simplu, cu un ton calm, dar ferm, în timp ce zâmbește ușor. Simon Hayes.

Curiozitatea continuă să plutească în aer, dar el își păstrează privirea concentrată pe mine pentru o fracțiune de secundă, ca și cum ar vrea să se asigure că sunt bine. După ce gheața dispare complet, își coboară mâinile și își face loc printre oameni, întorcându-se în mulțime, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Mă uit la Ivy, iar îngrijorarea din ochii ei se topește treptat, lăsând loc unui zâmbet liniștitor, care pare să spună „E totul ok acum." Îi întorc un zâmbet forțat, dar inima îmi bate neregulat, ca și cum ceva din mine s-ar fi prăbușit în momentul în care l-am văzut pe Victor.

— Scuzați-mă , spun rapid, fără să aștept un răspuns, și mă îndepărtez de ei, lăsând mulțimea și zgomotul în urmă. Mă simt de parcă ceva mă arde din interior, așa că plec, urmând instinctiv traseul lui Victor, hotărâtă să găsesc răspunsuri, sau poate doar să mă pierd de tot.

Înaintez pe holul îngust, urcând scările din lemn masiv care scârțâie ușor sub pașii mei. Sunt pline de pahare de plastic aruncate, șervețele mototolite și alte gunoaie care dau senzația unei petreceri dezlănțuite fără nicio grijă. Cine naiba face curat după astfel de haos? mă întreb în timp ce privirea mi se ridică spre etajul superior, unde atmosfera e complet diferită—lipsită de oameni, tăcută, aproape solemnă.

În mijlocul acelui calm suspect, observ o ușă întredeschisă. Lumina slabă, galbenă, care străbate crăpătura îmi atrage atenția, ca o chemare pe care nu o pot ignora. Simt un imbold inexplicabil să urc, să aflu ce se află dincolo de acea ușă. Inima mi-o ia razna, iar creierul îmi țese scenarii care mai de care mai nerealiste. Oare ce fac? Ce caut, de fapt?

Ajung în fața ușii și, fără să ezit, intru în cameră. E o cameră de oaspeți, destul de modestă, cu un pat mare, acoperit cu o cuvertură simplă, și câteva decorațiuni minimaliste. Luminile sunt slabe, aruncând umbre lungi pe pereți. Aerul pare stătut, încărcat de o tensiune pe care nu o pot explica. Cercetez camera, însă Victor nu e aici. Dezamăgirea mă izbește, deși nici eu nu sunt sigură ce mă așteptam să găsesc. Îmi simt bătăile inimii încă răsunându-mi în urechi, ca o ecou al confuziei mele.

Mă întorc încet spre ușă, hotărâtă să plec, dar chiar în acel moment, un zgomot puternic sparge liniștea. Ușa se trântește cu o forță care mă face să tresar, iar Victor iese din umbră, apărând de undeva din spatele meu. Blocată între el și ușa închisă, simt cum tensiunea din cameră devine aproape sufocantă.

Îmi încleștez pumnii, simțind tensiunea acumulându-se în fiecare mușchi. Încerc să mă controlez, să nu las vreun episod să mă copleșească din nou. Aerul devine greu, iar respirația mi se taie ușor în timp ce Victor stă neclintit în fața mea, nemișcat, dar cu o sclipire stranie în ochii lui, una care îmi face pielea să mi se strângă. E o privire intensă, aproape ca și cum ar citi fiecare gând care îmi trece prin minte. La naiba!

Deși nu face nicio mișcare, mă cercetează atent, studiindu-mă din cap până-n picioare, ca și cum fiecare detaliu are o semnificație anume. Simt cum privirea lui mă apasă, iar cu fiecare secundă care trece, îmi devine tot mai greu să respir. Chiar și în tăcerea asta apăsătoare, între noi se simte o tensiune care pare să amenințe că va exploda în orice moment. Tot ce pot să fac e să stau pe loc, încercând să-mi păstrez calmul, deși inima îmi bate neregulat și frica începe să mă strângă ca un corset prea strâmt.

Victor face un pas spre mine, iar spațiul dintre noi se micșorează. Simt cum inima îmi bate din ce în ce mai tare în piept. Stai calmă, Raven. Totul e sub control, îmi repet în minte, dar vocea mea interioară sună disperată.

Mai face încă un pas. Acum distanța dintre noi e aproape inexistentă. Îmi încleștez dinții și îmi simt respirația scurtă, neregulată. Nu, stai departe, Victor! îmi strigă o parte din mine, dar cuvintele rămân în tăcerea camerei, fără să prindă glas.

Victor se apropie atât de mult încât între noi rămâne doar o jumătate de pas. Simt căldura corpului lui, iar mirosul familiar al parfumului său mă învăluie. Sunt prinsă între dorința de a mă îndepărta și o forță invizibilă care mă ține pe loc. Privesc în sus spre el, dar privirea lui e calmă, fără emoție, la fel de rece și fermă cum o știu mereu, dar în același timp, imposibil de ignorat.