Umbrele Inimii (17+)

Capitolul 28

Ne aflăm în autocar, iar peisajele din jurul nostru devin din ce în ce mai impresionante. Unul dintre coordonatori ne-a anunțat că mai avem o oră de mers până la cabană, dar nu am nevoie de nicio oră în plus ca să apreciez tărâmul prin care trecem. Câmpiile se întind la infinit, acoperite de flori într-o paletă de culori pe care n-ai cum să o găsești în lumea de dincolo. Florile par să vibreze ușor sub razele soarelui, de parcă ar dansa pentru noi, însă păr ofilite din cauza frigului. În zare, o pădure își schimbă nuanțele în tonuri de portocaliu, verde și violet.

Pe măsură ce înaintăm spre zona montană, peisajul se schimbă brusc. Zăpada groasă și lucioasă ne întâmpină, iar munții par să strălucească într-un mod ciudat, reflectând lumina ca niște cristale uriașe. Totul pare desprins dintr-un basm.

Ivy îmi explicase odată că, în ciuda faptului că acest tărâm este magic și impresionant, nu există atât de multe structuri pe el. E prea periculos pentru cei cu puteri să rămână ascunși într-o lume vastă. De aceea s-a decis că este mai sigur să trăim printre muritori, să ne ascundem la vedere. În acest tărâm, sunt doar câteva clădiri în funcțiune: spitale, curtea supremă și câteva academii cu resorturi de vacanță, cum este și cabana la care ne îndreptăm acum.

Zonele nepopulate sunt vaste, dar periculoase. Am auzit zvonuri despre ruine și creaturi ale nopții care pândesc în umbrele acestor locuri. Nimeni nu vorbește deschis despre ele, dar teama lor e vizibilă în tăcerea apăsătoare care urmează după astfel de discuții.

— La ce te uiți? mă întreabă Erik, trecându-și o mână pe după gâtul meu. Privirea lui curiosă urmărește peisajul pe care îl admir și eu, iar vocea mea, parcă într-o transă, răspunde mecanic:

— La tot... e minunat.

Lumea asta e fascinantă în moduri pe care nu le pot explica pe deplin. Fiecare detaliu, de la câmpiile colorate până la zăpada sclipitoare, pare să respire magie. E ca un spectacol.

— Era cândva și mai frumos, îmi spune Erik, cu o notă de nostalgie în voce. Înainte obișnuiau să și locuiască aici, pe lumea asta. Cel puțin pe vremea primei generații a Academiei.

Întorc privirea spre el, surprinsă. Observ cum ochii lui par să privească dincolo de prezent, ca și cum și-ar închipui o lume pe care nu a văzut-o niciodată, dar de care a auzit. Este prins într-o reverie, iar asta mă face să fiu și mai curioasă.

— Cum adică? întreb, încercând să deslușesc ce anume vrea să spună.

Rămâne pe gânduri câteva secunde, ca și cum ar căuta cuvintele potrivite.

— Cel puțin asta îmi povestea mama, mă asigură el, zâmbind ușor. Spunea că înainte, oamenii cu puteri și creaturile magice trăiau împreună pe acest tărâm. Nu era doar un loc de refugiu sau un loc ascuns de lume. Era un tărâm viu, populat, plin de viață. Dar lucrurile s-au schimbat.

Îl privesc atentă, încercând să-mi imaginez cum arăta această lume înainte, o lume plină de magie. Tot ce mi-a povestit Ivy și Erik pare acum un puzzle din trecut.

— Am ajuns, se aude o voce slabă din fața autocarului.

Imediat, toți sar în picioare, îngrămădindu-se să își apuce bagajele și să iasă afară cât mai repede. Entuziasmul se simte în aer, iar eu încerc să-mi stăpânesc valul de nerăbdare care-mi face stomacul să ardă. Totuși, prefer să ies calm, alături de Ivy, Jake și Erik, fără să mă grăbesc.

Înainte să apuc bagajul, simt o vibrație în buzunar. O notificare pe telefon. Ciudat. Toți cei care ar putea să-mi scrie sunt aici, lângă mine, iar părinții mei știu deja că sunt la cabană. Cine naiba ar putea să-mi trimită un mesaj acum?

Inima îmi saltă puțin din curiozitate, dar când scot telefonul și văd mesajul, simt cum aerul mi se taie.

Nu. Nu poate fi. Ce naiba e asta?

Îmi tremură mâinile în timp ce apăs pe mesaj și ochii mei scanează textul, încercând să-l înțeleagă.

Credeai că poți scăpa de mine atât de ușor, Raven?

Mesajul îmi răsună în cap de parcă ar fi fost spus chiar în fața mea. Cu un subînțeles profund și o amenințare ascunsă. Ce înseamnă asta?

Am o presimțire. Una ce mă face să vreau să vărs.

Mintea mea încearcă să proceseze mesajul, dar simt cum panica începe să pună stăpânire pe mine.

— Raven, vii? se aude vocea lui Ivy în spatele meu. Mă întorc repede și îi văd pe toți cum mă privesc cu nerăbdare.

— Da... vin, spun eu automat, dar mintea mea e prinsă într-un vârtej de întrebări și frică.

Cobor din autocar și trag adânc aerul rece în piept, lăsându-l să-mi umple plămânii. Aerul e rece și proaspăt, iar senzația îmi alungă căldura care-mi urcase în cap din cauza mesajului. Îmi simt mintea mai limpede, dar nu pot să uit ce am citit. Mă forțez să mă concentrez pe peisaj.

Privesc cabana situată pe un mic deal. E construită din lemn de brad, cu două etaje și un farmec rustic aparte. Din ferestrele mari ies lumini calde, galbene, care par să invite grupul nostru înăuntru, departe de frigul de afară. Scările din piatră duc până la intrare, iar din partea laterală, pe acoperiș , se văd aburii jacuzziurilor, învăluind atmosfera într-o aură relaxantă.

În partea dreaptă a cabanei se află un foc imens, cu buturugi de lemn transformate în scaune improvizate în jurul său.

Mă uit la cabană și încerc să mă concentrez pe detaliile frumoase, dar mesajul continuă să-mi răsune în minte. Aș vrea să mă simt entuziasmată de excursie, dar nu pot scăpa de senzația ce îmi strânge pieptul.

Ivy nu-și poate ascunde entuziasmul. Se uită în jur, ochii ei sclipind sub lumina caldă a cabanei.

— Dumnezeule! Chiar e superb, spune ea, iar vocea ei are o notă de uimire.

Jake, în stilul lui tipic, privește locul cu un zâmbet mare.

— E un loc bun de petrecere, zice el cu o încredere relaxată.

Erik îi dă un cot în glumă, iar Jake râde.

— Serios, frate, știi că am dreptate!

Erik își dă ochii peste cap, dar nu poate să nu zâmbească la felul în care Jake vede lucrurile. Îmi place cum interacționează toți. E confortabil, familiar, și pentru câteva momente uit de mesajul care încă mă bântuie.

Urcăm scările din piatră și intrăm în partea de „recepție" a cabanei. E un loc primitor, cu mobilier rustic și decorațiuni din lemn sculptat, care dau camerei un aer cozy. În fața noastră, coordonatorul ne oferă cheile de la camere. Eu și Ivy suntem desemnate să stăm împreună, exact cum plănuisem. Camera noastră e la mijlocul holului, la trei camere distanță de cea în care stau Jake și Erik.

— Perfect, zice Ivy entuziasmată, deja imaginându-și cum ne vom distra.

Eu încerc să zâmbesc, dar mintea mea încă rămâne blocată la mesaj. Ce naiba vrea să spună ? Dumnezeule, sper doar că nu e cine cred eu!