Umbrele Inimii (17+)

Capitolul 23

Gândul la detenție mă frământă, făcându-mi stomacul să se strângă. Am văzut destule seriale și filme despre cum pot decurge astfel de momente, dar la naiba, nimic care să implice o academie ca asta. Chiar și în Harry Potter, nu țin minte să fi fost vreodată la o detenție „pe bune"! Încep să mă joc cu o șuviță de păr scăpată din cocul dezordonat, încercând să-mi distrag atenția.

Dintr-o dată, simt o prezență în spatele meu și inima îmi tresaltă. Îmi dau seama imediat cine e. Erik.

Mă întorc și îi arunc un zâmbet vag. El se apleacă spre mine, oferindu-mi un sărut scurt pe obraz, un gest obișnuit, dar care îmi încălzește pielea. Deși am vrut să mă îndepărtez puțin de toți după ce am discutat cu ei, să fiu singură, planul meu nu a funcționat prea bine.

— Ce oră ai acum? mă întreabă el, privindu-mă calm.

— Latina veche, răspund scurt, cu un oftat.

— În regulă, ne vedem după, la cantină, îmi spune Erik, în timp ce se îndepărtează.

Îl urmăresc cum pleacă, observând cum câteva fete întorc capul după el. Deși pare ceva ce ar trebui să mă atingă, simt... nimic. Fir-ar.

Îmi iau manualul de latină veche cu câteva foi, pornind fără grabă spre clasă. În drum , observ o agitație la distanță , ceva ce pare să implice descărcai de putere. Îngheț pe loc pentru o clipă , inima luându-mi-o la galop.

Curioasă și puțin temătoare, îmi fac loc printre mulțimea care începe să se strângă în jurul scenei. Îmi mușc buza când văd ce se întâmplă. Simon e prins la colț de doi tipi mult mai mari decât el.

Unul dintre băieți , un colos cu părul negru tuns scurt și umeri lați , îi prinde mâinile lui Simon , deși acestea încep să se aprindă cu mici scântei. Dar e prea târziu pentru el să reacționeze. Celălalt băiat , la fel de masiv , cu ochii îngustați și o cicatrice adâncă pe maxilar , îi bagă un pumn greu în stomac, iar Simon aproape se prăbușește la pământ. Pe când încearcă să se ridice , simt cum stomacul mi se întoarce pe dos. Ochii mi se măresc iar respirația mi se taie. Aud șușoteli din jurul meu ce suspină chestii precum "Dumnezeule!".

Al doilea tip, cel cu cicatricea , îl privește pe Simon direct în ochi. Ceva întunecat se întinde între privirile lor, un fel de fum negru care leagă ochii celor doi, și fața lui Simon se contorsionează într-un rictus îngrozit. Mi se face pielea de găină - recunosc puterea aceea. E unul dintre aceia care poate provoca coșmaruri terifiante, direct în mintea victimei.

Simon e aproape paralizat, însă lucrurile nu apucă să degenereze, intervine o figură neașteptată. Victor.

Victor își face loc prin mulțime și, fără ezitare, vine direct în fața celor doi. Ochii lui sclipesc , iar din pumnii încleștați ies scântei negre , ce par să vibreze cu furia lui. Este o priveliște uimitoare , aproape de necontrolat, însă reușește să își țină puterile sub control. O simplă apariție și intensitatea lui îi face pe cei doi să dea un pas înapoi, lăsându-l pe Simon să cadă la pământ, gâfâind de durere și groază.

— Toată lumea să se întoarcă la ore, spune Victor pe un ton ferm, în timp ce pumnii lui încep să se relaxeze, iar scânteile negre dispar încet. Autoritatea lui nu lasă loc de discuție, iar studenții care se strânseseră în jur încep să se împrăștie rapid, ca un val ce se retrage după furtună.

Eu, însă, rămân neclintită. Îl privesc atentă, sperând să mă observe, să mă vadă măcar o dată printre ceilalți. Dar privirea lui nici măcar nu se îndreaptă spre mine. Își aruncă o ultimă privire către Simon, care se sprijină de perete încercând să-și recapete suflarea, apoi pleacă la fel de repede și sigur cum a apărut.

Oftez. Simt cum dezamăgirea îmi apasă pe umeri. Nu mă mai întorc să văd ce face Simon, nici măcar nu mai contează în acel moment. Mă îndrept spre clasa de latină, cu gândurile răvășite, neputând să scot din minte imaginea lui Victor și modul în care și-a controlat furia.

Ajung în clasă și primul lucru care îmi sare în ochi este Jake. Stă în banca lui, privind plictisit spre tavan, de parcă pereții clasei l-ar interesa mai mult decât prezența mea. Nici nu se sinchisește să își mute privirea în momentul în care intru. Îmi dau seama că nici nu are rost să mă aștept la altceva. Jake este așa — distant, rece, aproape imposibil de citit. Dar, în mod ironic, dintre toți colegii noștri, el este singurul care pare să fie cu adevărat interesat de latina veche.

Mă așez în banca mea și privesc absentă la tablă, așteptând ca minutele să se scurgă. E o așteptare obositoare, însă speranța că ora va fi diferită mă ține atentă. Ultimele ore de latină au fost seci, doar analize de text, cuvinte vechi traduse și explicații interminabile despre structura limbii. Banale. Totuși, astăzi am o presimțire că lucrurile s-ar putea schimba.

Profesoara de latină veche intră în clasă cu pași repezi. Este o femeie scundă, cu părul creț și neîmblânzit, iar ochelarii ei mari, rotunzi, îi dau un aer ciudat, de parcă ar vedea lucruri pe care noi nu le putem percepe. Vestimentația ei este la fel de neobișnuită — o combinație de stiluri vechi și moderne, cu accente care îți sugerează că ar avea rădăcini dintr-o linie lungă de vrăjitori.

— Salve, discipuli! spune ea cu voce gravă, salutându-ne în latină, după care adaugă: — Salve, magistra! îi răspundem noi, mai mult din obișnuință decât din entuziasm.

Profesoara își ocupă locul la catedră și, fără să piardă timp, începe lecția.

— Astăzi vom discuta despre rădăcinile limbii latine și rolul său în magie. Latina veche nu era doar o limbă a oamenilor învățați, ci și un instrument de mare putere pentru cei care știau să o folosească în vrăji și incantații.

Pe măsură ce profesoara își continuă explicațiile, atenția mea devine tot mai concentrată. Simt cum încep să mă cufund în cuvintele ei, gândindu-mă cum ar fi fost să trăiesc într-o vreme când magia și limba erau legate indisolubil. Parcă lumea latină prinde viață în mintea mea.