Tine capul sus

(II) Capitolul 8 ~S-a terminat.~

M-am imbracat cu hainele pe care mi le adusese mama, apoi mi-am luat telefonul de pe noptiera si am iesit din camera. Era ora pranzului si in sfarsit plecam din spital. De dimineata imi facusera analize si tot felul de teste. De acum incolo trebuie sa am grija la socuri si anxietate pentru ca inima mea era predispusa la preinfart si chiar infart. Trebuia sa iau pastile de inima in fiecare zi dimineata... pe viata.

            Dylan ma astepta pe hol ca sa plecam spre masina unde era mama si tata. Am pornit spre iesirea spitalului, iar cand usile s-au deschis l-am vazut. Se indrepta repede spre scari ca sa intre in spital. Dylan l-a observat si el si mi-a pus mana de dupa umeri. Deja incremenisem acolo si nu eram pregatita sa vorbesc cu el.

            -Kate, controleaza-te. Nu se va intampla nimic.

            Cand a ridicat capul din pamant, privirile noastre s-au intersectat. Era socat sa ma vada. A alergat spre mine, iar eu eram incremenita.

            -Sa nu o atingi, nenorocitule!spune Dylan.

            -Kate. Imi pare rau. Imi pare foarte rau. Totul e din vina mea. Dar si a ei. Ea m-a sarutat. Avea un plan bine pus la punct. Kate, te rog iarta-ma.

            -Nu mai avem ce sa discutam. Nu mai vreau sa te vad. S-a terminat, am spus eu iar vocea imi tremura.

            Am trecut pe langa el cu capul in jos. Nu a zis nimic. Nu a venit dupa mine. Pur si simplu a ramas acolo pe scari si se uita in urma mea. Incercam sa-mi tin lacrimile si sa nu le dau drumul. Tocmai ma despartisem de Kevin. Acel Kevin care m-a invatat sa traiesc si sa ma distrez. Kevin pe care l-am iubit. Kevin...

            Am intors capul si l-am mai privit odata. Nu se miscase. Fata ii era trista. As fi vrut sa ma duc la el. Sa-i sar in brate. Sa-l sarut. Voiam sa cred ca nimic din toate astea nu s-au intamplat. Dar orgoliul nu ma lasa. Il iertam din nou, iar peste cateva luni iar ma insela.

            Am ajuns acasa si m-am dus drept in camera mea si am incuiat usa. M-am aruncat in pat si am inceput sa-mi inec amarul in lacrimi. Plangeam cu putere si stiam ca nu-mi face bine. Dylan batea in usa ca sa-i deschid, dar nu voiam. Tot ce voiam era sa fiu singura. Singura cu sentimentele mele distruse. Singura cu lacrimile mele. Singura!

            Cand am inceput sa respir greu din cauza suspinelor, am incercat sa ma calmez. Respiratia imi era neregulata si greoaie. Tot ce speram era sa nu resimt acea durere groaznica in piept. Nu voiam sa ajung inapoi la spital. M-am ridicat din pat si am deschis geamul. Am scos capul si am inspirat o gura mare de aer curat. Respiratia mi-a revenit la normal. M-am asezat in pat cu genunchi ridicati. Ma tineam cu mainile de ei si cu barbia pe ei. Ma uitam spre un punct fix de pe perete si ma gandeam.

            Ma gandeam la Kevin. Si la toate momentele petrecute cu el. Cand am calarit. Cand am mers la New York. Craciunul petrecut cu familile noastre. Primisem cel mai frumos cadou de la el. Am indreptat privirea spre birou si am vazut acel lantic. O raza de soare cadea fix pe medalion facandu-l sa straluceasca. Erau 2 „K", fata in fata si lipiti. Din liniutele mici era formata o inimioara.

            Plansesem cand il primisem. Era cel mai superb lucru primit vreodata. Era de la Kevin. Niste lacrimi mici mi s-au format in coltul ochilor cazand incet pe obraji. Acel buchet de flori primit de ziua mea, inca statea intr-un colt aproape ofilit. Acea noapte minunata in care trupurile noastre s-au contopit mi se derula in minte. Fusese atat de grijuliu si atent cu mine. Mereu se comporta frumos cu mine. Mereu eram in siguranta cu el. Imbratisarile lui puternice. Saruturile lui unice. Totul era atat de special la el. El ma facuse speciala. El ma facuse ceea ce sunt azi.