Tine capul sus

Capitolul 2 ~Ramai surioara mea~

Am ridicat ochii din pamant si am vazut un baiat. Arata speriat si putin socat. S-a asezat pe leaganul de langa mine si nu-si lua privirea de la mine. Cine era? Nu-l vedeam foarte bine pentru ca era intuneric, dar i-am putut distinge ochii albastri.

-Ce s-a intamplat? De ce plangi?

-Nimic, spun eu cu o voce slaba, stergandu-ma la ochi de lacrimi.

Tineam capul in jos si incercam sa-i evit privirea. L-am vazut cu coada ochiului cum s-a ridicat. Am simtit ceva cald pe spatele meu. M-am ridicat instantaneu, iar acel baiat imi daduse hanoracul lui.

-Tremuri toata, spune el si se aseaza la loc pe leagan.

Chiar daca voiam sa i-l dau inapoi, era asa de calduros. L-am strans mai mult pe mine ca sa ma incalzesc.

-Multumesc, spun eu privindu-l.

-Acum poti sa-mi spui ce s-a intamplat? Ma sperie starea ta. Stai singura, noaptea, aproape dezbracata, pe frigul asta si plangi.

Voiam sa-i spun sa plece si sa ma lase singura, dar el chiar parea ingrijorat in privinta mea. Nu voiam sa ma desnainui unui strain.

-Kate, aud o voce din departare.

Am indreptat privirea spre locul de unde se auzise vocea si l-am vazut pe Dylan alergand spre mine. Voiam sa-i sar in brate si sa plang pe umarul lui. Mereu Dylan a fost alaturi de mine cand eram suparata... dar era si el complice la minciuna parintilor mei.

A ajuns in dreptul meu gafaind si m-a imbratisat.

-Doamne Kate, sa nu mai faci chesti d-astea. M-am speriat. Mama si tata voiau sa sune la politie. Hai acasa.

-Nu vreau, spun eu abtinandu-ma sa nu plang. M-au mintit. In tot acest timp asta au facut.

-Kate, hai sa clarificam totul acasa. Nu stiu despre ce vorbesti. Doar hai acasa.

Nu-l puteam refuza. Odata si odata tot trebuia sa merg. M-am ridicat, iar Dylan m-a luat de mana. M-am uitat la acel baiat. Am vrut sa-mi dau hanoracul jos de pe umeri, dar nu l-a vrut.

-Pastreaza-l. O sa ne mai intalnim si o sa mi-l dai. Stau tot aici prin preajma.

-Ok. Multumesc, spun apoi plec cu Dylan spre casa.

Pe drum nu am vorbit nimic cu Dylan, dar nici el nu m-a intrebat nimic. Cand am ajuns in fata casei nu am vrut sa intru si sa dau ochii cu parintii mei adoptivi. Dylan ma tragea de mana, dar eu stateam locului.

-Kaitlyn, hai!

Am cedat si am intrat in casa in urma lui Dylan. Mama a auzit usa si a venit imediat in micul hol. A sarit pe mine si m-a imbratisat.

-Ne-ai speriat scumpo. Ce s-a intamplat? De ce ai plecat?

-Pentru ca m-ati mintit in tot acest timp. Am ajuns proasta casei, am tipat eu la ea indepartandu-ma.

A iesit si tata din birou, iar Tyler a intrat si el in casa. Cred ca si el plecase sa ma caute. Aveam nervi si ma abtineam sa nu plang. Toti se uitau la mine si nu ziceau nimic.

-De ce nu mi-ati zis ca sunt adoptata? In tot acest timp am fost mintita si bataia voastra de joc. Meritam si eu sa stiu adevarul. Dar nu... Kaitlyn e o proasta si da... nu trebuie sa stie nimic. Si Dylan... si tu m-ai mintit, spun uitandu-ma la el si abtindu-ma sa nu dau drumul la lacrimi. Nu ma asteptam ca tu sa ma minti.