Mă predau ție ~ ON HOLD ~

~ Capitolul 1 ~

     Niciodată nu am fost genul calm. Acea fată care e cuminte, potolită, liniştită. Poate doar când eram mică şi atunci ar suna plauzibil, vrând să-mi iau revanşa. Însă de data aceasta, eram pusă-n faţa unui pas colosal. Ok, poate nu chiar aşa, dar oricum era unul destul de mare. Liceul. Oh da, şcoala se terminase de vreo săptămână şi aflasem repartizările. Acum totul era ... real. Fără cale de întoarcere. Parcă vorbesc de apocalipsă ...

    Chiar şi adâncită în gânduri cum eram, mergând pe potecuţa îngustă împrejmuită de flori din parc, am auzit un zgomot ciudat. M-am oprit pentru o secundă, sunetul repetându-se şi mi-am dat seama că era un suspin. M-am îndreptat spre sursa acestuia, în spatele unuia dintre copacii mai îndepărtaţi de leagăne şi s-a dovedit a fi Eliza, o micuţă fetiţa de vreo 4 anişori, fetiţa pe care o îndrăgeam de când se născuse, ea stând în blocul de lângă al meu şi ieşind mereu cu mama ei pe afară.

    - Hei, niña, ce s-a întâmplat? E târziu, nu ar trebui să fii singură. Unde e mami?

    - O-o-of , Lose, suspină ea şi mă lua de gât.

    Stătea rezemată de copac, cu spatele la parc, dar cel mai mult mă îngrijora că nu era nici urmă de Gwen, mama ei.

    M-am aşezat eu în locul ei, ridicând-o pe ea pe genunchii mei, de teamă să nu răcească, până s-a calmat.

    - Deci, ce s-a întâmplat? Am întrebat-o, aşezând-o în aşa fel încât acum să stea cu faţa la mine.

    -Mami şi tati vol să ne mutăm, şi eu nu vleau! Zise ea, încă suspinând.

    - Oh, mi niña, dar ştii că trebuie să-ţi asculţi părinţii. Dar, ce faci aici singură? E aproape ora 7!

    - A- am fugit, zise ea începând din nou să suspine.

    - Eliza, hai să mergem acasă, vrei?

    - Da, mi-e foame, zise ridicând parcă resemnată din umeri.

    Nu m-am putut abţine să nu râd şi, după ce m-am ridicat, am luat-o şi pe Ell în braţe şi am traversat parcul, apoi cei câţiva zeci de metri până la stradă şi, traversând, am ajuns la blocul nostru.

    Pe de-o parte, eram tare amuzată de încăpăţânarea Elizei. Adesea când nu-I convenea ceva şi fratele meu era în aceeaşi stare, fugeau împreună. Desigur, se întorceau în mai puţin de câteva ore, făcându-li-se foame. Însă acum puteam să pun pariu că mama ei era îngrijorată, odată ce şi-a dat seama că această "fugă de acasă" nu era una ca cele dinainte.

    - Ai fugit de mult? Am întrebat-o eu când intrăm în scara blocului.

  - De azi de dimineaţă. Cled că ela 11. Şi aoi m-am plibat pete tot, zise ea, gesticulând cu manutele-I grăsuţe, cât de mult se plimbase, iar eu am râs.

    - Chica, promite-mi că nu mai fugi, ok? I-am zis când am ajuns în faţa uşii.

    - Da, plomit, răspunse ea.

    - Ce fată cuminte am, am zis şi am pupat-o pe năsuc, loc unde ştiam că-I place.

    Am bătut la uşă şi s-au auzit paşi grăbiţi. Convinsă fiind că Gwen se va arăta în faţa mea, déjà începusem să zâmbesc puţin răutăcios, ştiind însă că mă va ierta când îşi va vedea comoara în braţele mele. Însă în loc de asta, un bărbat, pe care nu ţin minte să-l mai fi văzut vreodată, dar care cu siguranţă mi-a tăiat respiraţia, deschise uşa.

    - Mi niña! Zise el, iar Ell îi sări în braţe.

    - Papá! Zise şi micuţa mea şi îl pupa zgomotos pe gură, iar "Papá" râse.