Mă predau ție ~ ON HOLD ~

~ Capitolul 2 ~

   Fratele meu plecase într-o tabără, iar mama trebuia să plece în Spania pentru nişte afaceri. Astfel, eu rămâneam singură pentru vreo săptămână şi sincer, de abia aşteptam.

     Dimineaţa a început bine, eu ajutând-o pe mami să facă ultimele pregătiri, iar apoi, ea plecă.

    Până seara am stat liniştită, citind, dar totul s-a sfărâmat atunci când am primit un telefon de la Elsa, prietena mamei cu care totodată făcea şi afaceri.

    - Alo? Am răspuns eu.

    - Hola, mi Linda, sunt Elsa, îmi răspunse cealalata voce în spaniolă. Ştiam că ea nu cunoştea româna, astfel încât am început şi eu să vorbesc tot în spaniolă.

    - Hei, ce faci? S-a întâmplat ceva? A uitat mami ceva?

    - Oh, mi Linda, dar mama ta nu a ajuns aici. Credeam că ştii tu ceva.

 - Nu a ajuns? Dar e imposibil! A plecat dis-de-dimineaţă şi până acum trebuia să fi şi despachetat. Neliniştea îşi făcea loc în vocea mea.

    - Linda, sunt sigură că e bine, probabil au avut de făcut vreo escală. Stai liniştită, ok?

    - Ok. Mai vorbim. Pa-pa, Ely.

    Am închis şi am sunat-o pe mami. Avea telefonul închis. Asta era ceva normal atunci când pleca cu avionul.

    Cu toată liniştea şi pacea spulberate, am ieşit afară după aproape 7 luni (drumul dus-întors de la şcoala nu se pune).

    Toată lumea era afară, bucurându-se de o seară plăcută după o zi mult prea caldă. Automat l-am căutat pe Kellan cu privirile-mi neliniştite şi l-am văzut jucându-se cu Eliza, iar Gwen era undeva pe lângă ei. O familie adevărată . . .

    Dar, când eram pe punctul de a pleca capul, fiindu-mi ruşine pentru gândurile ce-mi străbăteau mintea noapte de noapte, în ultimul an, el îşi ridică privirea şi pentru câteva secunde m-a privit până în adâncul sufletului şi mi-a oferit cel mai frumos şi nostalgic zâmbet pe care-l văzusem vreodată, parcă ghicindu-mi temerile legate atât de el cât şi de mami.

    Dar momentul a fost întrerupt, căci Kellan nu fusese singurul care mă văzuse, pentru că am auzit-o pe Eliza ţipând odată “Losi!” şi se desprinse din braţele tatălui ei, fugind spre mine.

    - Mi niña, am zis eu aplecându-mă cu mâinile în faţă pentru a o putea prinde din fuga ei, şi am ridicat-o, învârtind-o prin aer. Ce faci, scumpa mea? Of, ce dor mi-a fost de tine.

    - Losi a mea! De ce nu ai mai esit? Întrebă cu o mutră supărată, ceea ce o făcea şi mai drăgălaşă.

    - Nu fi supărată pe mine. Liceul e de vină. Uite, trebuie să plec, i-am zis eu văzând că tatăl ei voia să vină la noi. Pupă-i pe mami şi . . . şi pe tati, am zis cu un nod în gât, din partea mea, ok?

    - Nu vleau să pleci! Lamai cu mine!

     - Nu pot iubita. Altădată. Pa. Am pupat-o şi am lăsat-o jos, apoi, făcându-le semn cu mâna lui Gwen şi Kellan, am plecat.

    Până la pădure, care nu era departe, am întâlnit jumătate din cartier, sau cel puţin aşa mi se părea, căci eu chiar voiam să fiu singură.

    Se pare că şi la pădure era lume, peste tot lovindu-te numai de paturi şi diverse aparate de muzică.

    Am înaintat până  când am ajuns, cred, în mijlocul pădurii, unde era cam întunecat, probabil atât din cauza faptului că-ncepea să apună soarele, cât şi din cauza desimii copacilor.