Mă predau ție ~ ON HOLD ~

~ Capitolul 5 ~

    “Potoleşte-te!” ţipă Liberty deodată, iar eu am ascultat-o.

    - Azi e joi! Am zis uimită. Nici eu nu ştiam de ce. Poate din cauza faptului că în vacanţă nu prea ştiam pe ce planetă sunt. Mami zisese că e mult mai bine aşa, pentru că până la urma asta înseamnă vacanţa, eliberare.

    - Da, azi e joi, râse micuţul. Vai, Rose, eşti cu totul pe altă planetă, zise tot râzând, după care scoase limba la mine. 

    - Frederico! Îl mustră mamă, dar era mult prea amuzată că să poată părea, măcar, serioasă.

    - Ok, scuze, Rose.  

    - Hahaha. Ok, poate că sunt un pic aeriană . . . 

    - Un pic? Zise mami, făcând pe nevinovată. 

    - Hei! Chiar tu ai zis că e bine ca vara să uiţi de tot. Eu asta fac. 

    - Da. Deci, ce planuri aveţi pentru azi? Mâine vine Santiago. Sper că nu vă supăraţi, dar va dormi aici.

    - Cu tine? Am întrebat eu şiret.

    - Nu! 

    Şi … a roşit!

    - Atunci? Eram clar nedumerită.

    - Păi, tu vei dormi cu fratele tău, iar Santiago va dormi la el în cameră.

    - Iupii! Voi dormi cu Losi! Voi dormi cu Losi! 

    - Da, am râs eu şi l-am luat în braţe. Te iubesc, micul meu copilaş.

    - Şi eu. Pe tine şi pe mami. Şi pe Santiago.

    - Şi eu vă iubesc puii mei. Şi Santiago vă iubeşte, ştiţi bine asta.

    - Da, ştim, am zis eu sigură, pentru că ştiam că asta e adevărat. 

    El a fost ca un tată pentru noi.

    - Deci, ce faceţi azi? 

    - Eu mă plimb. Ooo, ba nu, trebuie să mă duc la azil. Azi e ziua mea acolo.

    - Draga mea, ştii cât de mândră sunt de tine, şi ştiu cât de mult îi ajuţi pe cei de acolo, dar nu crezi că ar trebui să mai iei şi o pauză?

    - Mami, în ultima săptămână nu am mai fost pe acolo. 

    - Dacă zici tu . . . . Dar tu, Fred, ce faci azi?

    - Mă duc cu Edy la bunicii lui să ne jucăm. Te superi?

    - Nu. Atâta timp cât nici pe părinţii lui Edy nu-I deranjează.

    - Nu. Mulţumesc! Zise, sari de pe scaun, o îmbrăţişă pe mami şi o pupă pe gură, după care fugi spre camera lui, ţipând în urma lui un “Mă duc să mă îmbrac!”, acompaniat de râsetele noastre.

    - Mami? 

    - Hmm?

    - Ce e între tine şi Santiago? Am întrebat serioasă, privind-o drept în ochi.

    -  Nimic, şi ştii foarte bine că ţi-aş spune, zise ea un pic . . . tristă?

    - Mami, dar ştim cu toţii că vă iubiţi.

    - Cu toţii? Întrebă ea surprinsă.

    - Da. Eu, Fred, Elsa, toţi prietenii noştri de aici şi din Spania. Numai voi nu vreţi să recunoaşteţi.

    - Rosalinda, tatăl tău . . . 

    - Tati ar fi vrut să fii fericită, am zis, simţind cum lacrimile îmi înţepau ochii, dar mi le-am reprimat. Pentru mami trebuie să fiu puternică! Dar în schimb lacrimile şiroiau pe obrajii ei. Iartă-mă, nu am vrut să te supăr, am zis şi am luat-o în braţe. Uram să o văd supărată, şi mai ales să o văd supărată din cauza mea.