Mă predau ție ~ ON HOLD ~

~ Capitolul 3 ~

    Mami a venit la o săptămână după acea zi blestemată şi binecuvântată totodată, şi nu a zis nimic, nu a pomenit nimic de “ micA problemă de la Paris”. Eu nu am întrebat-o nimic. Era mai bine aşa.

    Dar odată cu venirea mamei a venit şi Kellan . . ., iar după încă 3 zile în care el era tot timpul afară, am înţeles că nu aveau să plece. Mama era ciudat de calmă, continua viaţa ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. La fel făceam şi eu, sau cel puţin încercam . . . 

    Deşi îmi era scârbă de el, îl uram, mă dezgusta, nopţile visele îmi arătau realitatea sentimentelor mele, îmi arătau cele mai adânci şi mai tainice simţiri pe care le aveam pentru el.

    Îmi era dor de el, de privirile lui, de mângâierile atât de tandre, de şoaptele pătimaşe, de atingerile curioase, de sărutările ce mă duceau în Rai, dar acum, când el nu era lângă mine, ajungeam în Iad.

    Nu voiam să recunosc, dar, în ciuda durerii iniţiale, ce, e adevărat, nu a dispărut de tot pe parcurs, îmi plăcuse, se purtase atât de frumos cu mine. Mă . . . mă iubise.

    Îi simţeam dorul, aveam nevoie de el, de trupul lui pentru a fi încă o dată completă. Până atunci nu cunoscusem toate astea, visele mele erau vagi şi neclare, dar acum, totul era atât de viu!

    Numai Dumnezeu ştie cât de mult m-am luptat cu mine, atunci când el voise să mă adăpostească la siguranţa pieptului lui. Dar partea care era indignată, scârbită, ruşinată, câştigase atunci, la fel ca şi în  zilele ce au urmat, zile ce deveneau tot mai greu de îndurat.

    Însă noaptea totul se schimba.

    La o săptămână şi patru zile de la acea întâmplare, am primit un mesaj, cel puţin ciudat.

    “Vino la ora 14 la motelul “Four seasons” . Nu spune nimănui unde te duci. Asta, dacă vrei ca familia ta să fie în siguranţă. “

    “De ce toată lumea se ia de familia mea?” am gândit furioasă.

    “Pentru că toată lumea ştie că pentru a o proteja eşti în stare de orice. Gândeşte-te numai la acum câteva zile . . . “

    “Ok, am înţeles. Să mă duc?”  Grozav, absolut grozav, acum vorbesc cu o voce din capul meu!

    “Nu ştiu. Nu cred că ar trebui. “

    Şi nu m-am dus. Dar la ora 14:30 am primit un alt SMS.

    “Nu ai venit. Data trecută doar am răpit-o, dar acum va fi mai rău. Dacă nu apari în 20 de minute, vei rămâne orfană.”

    “Ok, cine dracu se crede ăsta?”  mi-am zis furioasă, mi-am luat ghiozdanul negru, din piele, mic, în care aveam banii şi cheile, am mai pus şi telefonul, şi am plecat, gata să înfrunt pe oricine aveam să întâlnesc.

    Nu credeam că totuşi Kellan era în stare de astfel de ameninţări.

    Staţia de taxi era cam la un bloc distanţă, iar în tot acest timp eu nu vedeam şi nu auzeam pe nimeni. Eram mult prea furioasă. M-am urcat într-un taxi, m-am dus la motel şi am întrebat de, hai, ghiciţi cine!, de Keo Nakayama! Când eram în taxi am primit mesaj cu acest nume. Nu-mi venea să cred! Dar acum, într-o anumită măsură eram mai mult curioasă să văd ce naiba vroia ăla din nou, decât furioasă. Dar eram şi enervată. De ce se tot lua de familia mea? 

    Dar, surpriză!, când am ajuns nu era nimeni. Am rămas uimită. Simţeam cum sângele-mi fierbea, la propriu, în vene.

    - Grozav, am zis nervoasă, şi m-am aşezat pe pat. Dar, când m-am uitat prin cameră am văzut că pe noptiera frumoasă (eh, măcar avea gust când alegea locaţiile) era un trandafir roşu, mai exact un boboc de trandafir roşu, identic, sau mă rog, aproape identic cu cel pe care-l primisem eu de 14 Februarie.