Mă predau ție ~ ON HOLD ~

~ Capitolul 4 ~

    Acasă l-am găsit pe fratele meu aşteptându-mă şi am fost mustrată serios pentru întârziere.

    - Of, Doamne, câte trebuie să îndur ca să primesc ceva de mâncare, zise el imediat ce eu am intrat în casă, şi nu m-am putut abţine din a-l strânge în braţe şi a-i spune:

    - Te iubesc, puiul meu mic. Să nu uiţi asta niciodată, şi l-am pupat.

    - Ştii că eu doar eram rău, nu? Zise el impresionat şi fericit că era la mine în braţe.

    - Nu contează, am râs eu, fiind bucuroasă pentru că-l aveam şi pentru că-l ştiam în siguranţă.

    - Şi eu te iubesc, Losi. Deşi acum putea să-mi zică Rose sau Rosi, lui încă îi plăcea să-mi zică Losi. Muuuuult de tot! Dar . . ., începu pe vocea aceea de copil nevinovat.   

    - Dar? Am întrebat curioasă.

    - Mi-e foame! Te aştept de la 3 şi acum e 7! Uite, stomacul meu ghiorţăie. 

    - Imediat, pui. Stai să mă schimb.

    - Mi-e foame! Ţipă el.

    - Ok. Ok. Am voie să mă descalţ?

    - Mă mai gândesc, şi până atunci tu te poţi descălţa.

    - Ok, continua să te gândeşti, am râs eu şi mi-am dat sandalele jos. 

    Am uitat să vă spun că la fiecare pas durerea se intensifica? Tot ce-mi doream acum era să pot să stau întinsă în pat, să dorm, iar dimineaţa când mă trezesc să realizez că totul a fost un coşmar. Slabe şanse, nu? 

    - Ok, ce vrei? L-am întrebat după ce mi-am pus şi rucsacu la locul lui şi-mi scosesem telefonul şi-l pusesem pe masa din bucătărie.

    - Lasagna! Ţipă el. 

    - Ok. Am scos o porţie de lasagna, am pus-o în cuptorul cu microunde şi în timp ce se încălzea i-am făcut o salată, iar câteva secunde mai târziu mâncarea era în faţa lui. Poftă bună. Nu mai vrei şi altceva?

    - Suc de portocale! 

    - Nu merge cu lasagna! Am zis eu contrariată.

    - Şi ce dacă? Beau apoi, scoase el limba la mine, iar apoi se apucă să mănânce.

    - Nu mai e, am zis după ce m-am uitat în frigider.

    - Tute şi cupălă, zise el cu gura plină. 

    - Ok, am zis râzând, m-am încălţat şi am luat banii şi cheile. Telefonul l-am lăsat pe masă.

    Nu credeam că o să supravieţuiesc coborârii scărilor. Stăteam la etajul 4, iar durerea era . . . insuportabilă. Dar asta a fost mic copil, căci imediat cum am ieşit afară din bloc, L-am văzut.

    Era în locul amenajat special de bărbaţii de pe aici pentru bere şi grătare, sau alte tâmpenii de genul ăsta, stătea pe un scaun, Gwen era pe piciorul lui şi-l săruta, iar el părea, mai ales în lumina slabă aruncată de soarele ce în curând avea să apună, minunat. Dar ştiam prea bine ce se ascundea sub această mască. Ha, şi el care spunea toate chestiile acelea, că nu o mai poate atinge pe Gwen şi ah! Ce furioasă eram!

    - Losiiiiii! Ţipă o voce de copil din partea opusă lor, iar atât eu, cât şi Kellan am rămas înţepeniţi. M-am uitat spre sursa strigătului, şi am văzut-o pe Eliza ce alerga acum pe mica potecă ce era din stradă până la scara blocului, străjuită de o parte şi de alta de gard-viu. Mi-a fost dor de tine! Zise ea şi se lipi de picioarele mele, iar eu m-am aplecat şi am luat-o în braţe. Kellan se ridicase şi se uita ca trăznit la noi, la mine, iar Gwen părea foarte fericită că mă vede, dar nelămurită în legătură cu atitudinea Lui.