Lost in reality || z.m √ discontinued

Capitolul 34

*Peste o sămptămână*

Știi acel sentiment când nu mai simți nimic? Când emoțiile te-au copleșit complet, lăsându-te fără speranță? Acel sentiment când simți un gol imens în stomac și dorul dus pentru o persoană devine din ce în ce mai dureros? Iar faptul că gândurile negative te copleșesc îți vine să țipi până nu mai poți, chiar și dacă nu are nici măcar un sens?

Ei bine, fratele meu trece prin așa ceva iar eu încerc să-l ajut cumva, deși el spune că îi îngreunez situația. Mă rănește faptul că nu pot să îl văd din nou zâmbind, să-l văd fericit și entuziasmat. Poate nu o va face curând având în vedere că pierderea Carei l-a schimbat într-o persoană întunecată, pe care nu am cunoscut-o până acum.

Din cauza stării sale emoționale, Calum nu merge la școală deocamdată. Stă acasă, uneori cu mama sau cu mine, fiindcă nu l-am putea lăsa singur în aceste momente grele din viața sa.

Văzându-l distrus mă distruge și pe mine. Nu pot descrie ce rău mă simt pe interior. Mă roade un sentiment de iritare, nervozitate și îngrijorare.

La puțin timp după accident, Calum a început să viziteze psihologul. Chiar și dacă spune că nu-l ajută cu nimic și că este inutil, în adâncul sufletului meu știu că se simte mai bine având o discuție cu el. Știu asta, pur și simplu este prea pesimist să recunoască asta.

De asemenea, doctorul i-a prescris niște pastile pentru a-l ajuta să doarmă și să se calmeze atunci când are atacuri de panică. Deseori îl aud noaptea plângând, iar eu alerg spre camera sa, ținându-l la piept până ce se liniștește. Nu dorm nopțile din cauză că stau și încerc să mă gândesc cum aș putea rezolva asta, deși ceva din capul meu îmi șoptește că este imposibil, știu că până la urmă totul va fi bine. Nu dorm nopțile din cauză că îl supraveghez pe Calum, fiindu-mi frică de faptul că i s-ar putea întâmpla ceva fiind în acest mod care îl face extrem de sensibil.

A iubit-o. Mai mult decât pe el însuși, încât ea l-a distrus. Îmi pare așa de rău că trece prin toate astea. Pur și simplu nimeni nu merită și fiindcă îmi fac griji necondiționate în legătură cu Calum, am început și eu să iau din pastile, chiar și mama.

Oare tata știe prin ce trece fiul său? Sau îi pasă doar de viața lui frumoasă și roz? Daca chiar i-ar fi păsat de el, ar fi fost acum alături de el, încercând să discute, așa cum face un tată cu fiul sau când nu se simte bine, sau în situatia lui Calum, când practic nu mai are chef de viață.

Astăzi este luni. Fix o săptămână de când Cara a plecat într-o altă lume. Poate dacă ea l-ar fi avut în continuare pe Calum în viața sa, nu s-ar fi ajuns aici și nu s-ar fi întâmplat asta. Calum putea să o protejeze, să aibă grijă de ea, însă Niall a folosit-o ca și o jucărie.

Urăsc faptul că Calum se învinovățește pe el însuși din cauză că s-a întâmplat asta. Încerc să-l conving ca a fost doar vina ei, însă este inutil. El continuă să spună că dacă avea să-i fie alături, nimic din toate asta nu s-ar fi intâmplat. Chiar și dacă e adevărat, oricum este vina Carei. Ea a luat o decizie rea.

Pur și simplu nu poate accepta că ea nu mai este printre noi și pe deasupra, crede că din cauza lui s-a întâmplat totul. Îl iubesc prea mult să știu că se gândește la așa ceva și nici nu vreau să mă gândesc cât de mult suferă.

Cea vinovată a fost Cara. Ea a ales calea greșită, a ales persoana care o iubea mai puțin. Calum însă o iubea necondiționat și putea să îi arate asta în fiecare zi. Putea , dacă Cara l-ar fi ales pe el.

Merg încet pe holurile școlii cu cărțile la piept și cu privirea coborâtă în jos. Nu vreau să întâlnesc privirile elevilor care se holbează la mine știind că eu și Zayn am fost primii care am aflat de moartea Carei. Este deranjant și iritant.