Stereotype

2. Șaptesprezece

Capitolul 2

  Dacă priveai prin ferestruica opacă a subsolului, puteai distinge o pâlpâire domoală a unei lumânări pe jumătate arse. Noah își petrecea ziua de naștere singur, printre cutii vechi de carton și rafturi prăfuite.

   Părinţii săi nu i-au putut fi alături astăzi. Din cauza furtunii puternice de afară, reţeaua electrică a cedat, iar tatăl său lucrând la compania electrică trebuia să remedieze defecţiunea.

   Mama sa, asistentă medicală, lucra peste program din cauza faptului că vremea nefavorabilă a produs nenumărate accidente rutiere.

Camera de gardă a spitalului era plină. Tot personalul trebuia să fie la posturi. Cariera înaintea oricărei probleme familiare.

"- Sunt sătul de toate astea." Șoptește băiatul ștergându-și cu dosul palmei lacrimile de pe obraji.

Se așează pe o lădiţă și rămâne în tăcere ascultând ploaia.

   Tresare involuntar în momentul în care un tunet zdruncină casa. Se ghemuiește suspinând și înăbușindu-și lacrimile în pumni. Norii plângeau alături de el. Măcar cineva ii impărtășea tristeţea.

   O picătură de apă îi atinge ceafa, prelingândui-se pe șira spinării.

   Atingerea rece a apei îl face să ţipe și să se ridice instantaneu de pe lădiţă. Privește către tavan și observă mici brobonele de apă formându-se printre crăpături.

   Se desprind tăcute, alternând într-un dans aleator. La impactul cu cimentul rece al pivniţei se dezintegrează lăsând în urmă un sunet infundat.

   Noah pășește pe treptele de beton și înaintează către ușa care l-a adus aici. Apasă mânerul și ușa se deschide scârţâind.

   Totul în acea casă era vechi, toate lucrurile își aveau propria poveste care abia aștepta să fie descoperită.

  Oglinda cu rame în stil victorian care domnea în capătul holului a fost cadoul de nuntă al bunicii lui Noah. Dulapul cu scule din garaj, care mirosea a vaselină și ulei de motor i-a aparţinut cândva bunicului acestuia. Însuși tapetul decolorat de pe pereţi, care pe alocuri atârna nepăsător, avea propria lui poveste.

   Noah trage adânc aer  piept și începe să se miște de-a lungul holului până la ușa de la sufragerie. Parchetul scoate sunete ciudate sub tălpile băiatului. Acesta oftează și împinge ușor ușa de culoare maronie. Pășește înăuntrul încăperii închizând încet ușa în urma sa.

  Se apropie de perete trasând linii cu degetele sale lungi de-a lungul acestuia în timp ce se îndreaptă către casa scării. Aleargă pe trepte până la etajul superior sprijinindu-se de balustrada din fier forjat.

   Ajunge in camera sa și se incuie pe dinauntru. Rămâne cateva momente langă ușă incercând să-și regleze respiraţia.

  Camera băiatului era mică și slab luminată. Culoarea pereţilor era insesizabilă, fiind acoperită aproape in totalitate de postere și desene.

  Noah s-a indreptat către birou apucând un caiet și câteva creioane colorate și s-a retras in locul cel mai luminat al camerei.

   Pervazul ferestrei era locul preferat al lui Noah. Era locul perfect.

  Și-a așezat o pernă pe genunchi folosind-o pe post de măsuţă. Și-a așezat caietul și creioanele pe ea  incepând să deseneze.

  După mai multe minute de liniște, in care creionul apăsat pe hârtie era singurul care o tulbura, băiatul a terminat desenul. O pădure in flăcări. Cerul era roșu, copacii erau inconjuraţi de foc. Fumul se inălţa ameninţător către văzduh. Focul il mistuia pe interior pe Noah.