Stereotype

12. Știu că nu ai mai făcut asta, prostuţule!

Capitolul 12

   Deși la început mi s-a părut o idee nepotrivită ca Mark să mă aducă acasă după micul dejun, acum ii sunt profund recunoscător pentru asta. Astfel am evitat un interogatoriu. Nu spun că am scăpat, insă am amânat puţin momentul. Măcar în acest fel voi avea timp să mă gândesc la o scuză, pentru modul în care arăt și pentru telefonul distrus.

   Știu că va fi greu să inventez o minciună credibilă, mai ales findcă nu obișnuiesc să fac asta. Niciodată nu mi-am minţit părinţii, în legătură cu nimic. Insă acum trebuie să o fac. Nu știu de ce, dar simt că...nu le pot spune pur și simplu ce s-a intâmplat cu adevărat. Nu le pot spune cum Mark m-a luat forţat de la școală, că m-a sărutat brutal în mașina sa și că m-a bătut! Ca mai apoi să devenim, într-un mod ciudat și nesănătos, prieteni. Cu siguranţă vor chema poliţia, iar Mark va avea de suferit. Iar eu nu-mi doresc asta, nu-mi doresc să i se intâmple ceva. Nu știu ce e cu mine... Știu că ceea ce fac nu e corect, insă nu vreau ca el să intre în belea, deși mi-a provocat atâta durere. Cred că merită o a doua șansă.

   Până să trec eu insumi prin asa ceva, obisnuiam sa judec personajele din carti, seriale, fie si cele din benzi desenate, pentru faptul ca ofereau o a doua sansa. O oportunitate celor mai putin buni pentru a-si indrepta greselile. Mi se parea absurd. Un raufacator va dori intotdeauna sa se razbune, baiatul rau este rau pana la capat. Dar chiar si asa, primesec acea sansa. Pe care multi dintre ei nu o observa sau nu se folosesc de ea. Eu sper cu tarie ca Mark sa-si foloseasca sansa asa cum trebuie.

   Era ora pranzului. Amy era acasa, pentru ca i-am vazut masina pe alee. E plina de zapada, ceea ce inseamna ca in acest weekend, Amy va ramane acasa. Asta este sansa mea. Desi nu stiu ce sa-i spun, sau cum sa ma prezint la ea la usa, stiu ca trebuie sa-i spun ce simt. Sa-i spun tot, chiar daca risc sa fiu ranit.

   Sentimentele mele pentru ea sunt mistuitoare. Ma tulbura foarte mult, iar de cand am ajuns acasa nu-mi pot lua gandul de la chipul ei atat de palid, dar totusi atat de perfect. Imi doresc sa am taria sa o privesc in ochi si sa-i spun : Amy, te plac! Din prima secunda in care te-am vazut!, insa asta nu se va intampla. Sunt prea slab, prea scund, prea prost si prea confuz pentru a-i marturisi asa ceva.

   Totusi, trebuia sa o vad. Poate vom bea un ceai impreuna. Asa cum obisnuiam sa facem mai mereu.

  Cu acest gand in minte, mi-am parasit locuinta si m-am trezit ciocanind la usa din lemn a lui Amy. Iar ea, la fel cum o face deobicei, a aparut in prag, cu obisnuitul ei aspect dezordonat. Par incalcit, buze crapate, ochi incercanati. Dar in ochii mei, ea continua sa reprezinte perfectiunea.

- Intra Noah, a spus deschizand larg usa. Am privit-o stanjenit cateva secunde, incercand sa nu-i privesc picioarele dezgolite. Purta doar un pulover crem, care ii acoperea pulpele pana la jumatate. O maneca ii alunecase, lasandu-i la vedere pielea alba si delicata a pieptului, alaturi de claviculele proeminente.

- Buna, am reusit sa bolborosesc in timp ce Amy inchidea usa in urma noastra. Si-a dat o suvita de par dupa ureche si a zambit fara a-mi raspunde.

   Am urmat-o pana in sufrageria ei calduroasa, unde lemnele din semineu trosneau, iar lumina rosiatica a focului se reflecta pe pereti. Era liniste.

- Vrei sa-ti torn o cana de ceai Noah, m-a intrebat ea, aplecandu-se peste masuta pe care se aflau un ceainic si doua cescute.

   Am incuviintat din cap, si am inghitit in sec, privindu-i fara sa vreau decolteul. Arata incredibil de bine, iar tot ceea ce-mi doream sa fac era sa o stang in brate si sa o mangai gentil pe par. Ei bine, asta nu era singurul lucru pe care doream sa-l fac, dar prefer sa-mi tin "acele" ganduri in frau.