Stereotype

26. Micul nostru secret

Capitolul 26

- Nu ești supărată? o intreb asigurându-mă că totul e in regulă.

- Nu, a șoptit. Sunt bine.

   Imbrăţișarea mamei era atât de călduroasă, iar degetele sale imi mângâiau incet părul, răsucind șuviţe scurte. Imi șoptea intruna că totul este bine și că ţine la mine, că mă susţine, iar eu am suspinat.

    Mi-am inchis ochii si m-am intors in timp la inceputul clasei a IX-a, când eu, un "boboc" am pășit pentru intâia oară in liceu. Nimeni nu mi-a acordat atenţie, cu excepţia lui Mark, care la sfârșitul primei ore de dirigenţie mi-a rupt stiloul și mi-a vărsat cerneala pe cămașa albă. Acela a fost momentul in care am realizat că liceul nu va fii cu mult mai diferit faţă de școala generală.

   Mark a fost motivul pentru care in fiecare pauză mare, mă ascundeam in toaletă și plângeam. Tot din cauza lui am încetat să mai ridic mâna atunci când știam răspunsul. Și ceilalţi colegi i-au urmat exemplul, având să ajungă populari, bătându-și joc de cei liniștiţi, la fel cum el iși bătea joc de mine. Fiecare "bătăuș" avea cel puţin două persoane pe care să le injosească constant, insă Mark a avut dintotdeauna o slăbiciune doar pentru mine. Eu eram punctul inspre care iși indrepta intreaga furie, nu neapărat lovituri, ci mai degrabă cuvinte. Cuvinte care m-au făcut să mă gândesc la moarte in unele nopţi.

   Imi amintesc cum mama obișnuia să-mi pregătească sandvișuri de acasă, dar după ce Mark a jucat fotbal cu pachetul meu de mâncare prin clasă, mi-a fost rușine să le mai scot. Am slăbit mult, dar nimeni nu a părut să bage de seamă, nici măcar părinţii mei. Poate doar Amy; buna mea prietenă, Amy.

   Toată viaţa mea de licean a fost un eșec. Dacă cineva ar scrie o carte despre cum să-ţi faci prieteni la liceu, probabil aș cumpăra-o fără ezitare.

    Și cum gândurile îmi sunt mai incâlcite decât degetele mamei printre șuviţele mele de păr, o nouă întrebare și-a făcut loc in mintea mea. Cum voi mai da eu ochii cu Mark după toată șarada asta? Ei bine, nu e ca și cum el ar ști sau bănui ceva, ci mai degrabă jena și rușinea care au pus stăpânire pe mine mă vor impiedica să-l mai privesc ca inainte. Și nu știu dacă lucrurile se vor schimba vreodată.

    Nu știu ce se intâmplă cu mine, de ce mi-a luat atât de mult timp să realizez că-l plac? Și totuși, nu-i pot spune lui Mark, e cu Lucas acum. Și chiar dacă ar fii fost singur, eu nu aș ști ce să fac, cum să mă comport, nu știu nimic. Nu știu. Nu știu. Nu știu.

- Pot pleca? am întrebat ridicându-mi brusc capul de pe umărul mamei. Ea doar a dat aprobator din cap, după care s-a ridicat oftând.

    Am ieșit din bucătărie, apucându-mi ghiozdanul ce stătea rezemat de pragul ușii, după care am urcat grăbit scările până la etaj. Jaluzele erau date la o parte și unul din geamuri era întredeschis, semn că mama fusese în camera mea, lucru care nu se întâmplă prea des. Aruncându-mi ghiozdanul pe scaunul de la birou, am băgat de seamă faptul că jurnalul meu era deschis, iar biletul de la Mark era împăturit alături de un pix. Am apucat bucata de hârtie și recintind totul am realizat că în josul paginii mai erau adăugate două cuvinte, atât de mici și tremurat scrise încât a trebuit să mă apropii de geam pentru a le putea citii. "Am mințit" scrisese.

     Însă cum era posibil? Nu se aflau acolo, am citit biletul iar și iar și iar, însă niciodată nu le-am observat, cu siguranță erau adăugate recent. Confuz și cu inima pulsându-mi cu putere, am coborât scările și am dat năvală in bucătărie peste mama. Văzându-mă, a tresărit și m-a privit ingrijorată.

- Ce s-a intâmplat? De ce ai coborât așa repede?

- Ai lăsat pe cineva să urce in camera mea? am intrebat cu vocea tremurândă. Mama a dat aprobator din cap, după care și-a indreptat privirea către chiuvetă, unde zăcea un morman de vase nespălate.