Stereotype

20. 2:34 a.m.

Capitolul 20

   În ultimele douăzeci de minute am încercat să-mi încălzesc corpul, întrând în singura cafenea pe care am găsit-o deschisă la ora aceasta în oraș. Miyako nu m-a însoțit, a plecat imediat ce focul de artificii s-a oprit, folosind vechea intrare în parc. Se grăbea să ajungă acasă înaintea mamei sale.

   Nu a vrut să-mi dea mai multe detalii, a pomenit ceva de o ceartă, iar apoi și-a luat la revedere și a plecat pur și simplu. Știu că este cava în neregulă cu ea, dar îmi este greu să o fac să inţeleagă că poate avea încredere în mine.

     Nu-mi pot da seama în ce fel i-am ofensat mama, sau dacă eu i-am greșit cu ceva. Mă îndoiesc totuși de asta deoarece eu și doamna Hotaru nu am vorbit niciodată. Cel mai probabil conflictul este intre cele două, iar eu ar trebui să încetez din a mă mai gândi la Miyako și la mama sa. Îmi fac prea multe griji pentru nimic.

   Aruncându-mi privirea în jurul meu am realizat că înăuntru nu erau mai mult de zece oameni, toţi probabil se refugiaseră ca și mine din cauza gerului. Chelnerii erau foarte iritaţi și prost dispuși, și de fapt și de drept le înţelegeam nemulţumirea. Presupun că nimeni nu lucrează cu plăcere în noaptea de anul nou, toţi și-ar dori să fie acasă împreună cu familiile lor și să petreacă așa cum face orice om normal, cu excepţia mea. Sau probabil erau mai bine plătiți acum, poate chiar dublu. Orice om cu probleme financiare ar face acest sacrificiu pentru câțiva bani în plus, deși nu e tocmai corect, se mai întâmplă.

    Privindu-i încă o dată pe oamenii de la mese și pe chelnerii ce șușoteau lângă barul înalt din cealaltă parte a localului, m-am ridicat și am ieșit afară, inspirând aerul rece ce-mi făcea nările să se lipească.

    Dincolo de ușa cafenelei totul era înghețat, la propriu. Era ger, iar fugii de nea cădeau neîncetat, îngroșând stratul deja existent de zăpadă. Peisajul era frumos, însă doar dacă priveai totul din spatele unei ferestre, undeva la adăpost, ferit de ger, vânt și ninsoare, cu o ceașcă fierbinte de ceai în mână. Îmi era mult prea frig pentru a mă bucura de priveliște, deși totul era încântător și mă îndemna la visare.

   Bateria telefonului îngheţase și ea, telefonul închizându-se atunci când am vrut să-mi verific ultimele mesaje. Nu că aș fi avut prea multe, ce-i drept. Majoritatea erau de la mama, care îmi amintea din oră în oră că vor mai intârzia puţin. Știu cât durează astfel de petreceri fandosite, uneori până în zorii zilei, iar eu eram destul de sigur că părinţii mei aveau să ajungă acasă atunci când soarele va răsării. Așa se intâmplă de fiecare dată. Când eram mai mic obișnuiam să stau cu bunica în casă, cu ochii aţintiţi spre ușa de la intrare și cu ceasul de mână al tatei pe covor lângă mine. Număram orele, dar adesea aţipeam și mă trezeam ghemuit pe canapeaua din sufragerie, cu mama mângâindu-mi părul și urmărind știrile de la ora șapte. Acum insă nu-i mai aștept. Anul trecut de exemplu, am aprins lumânări prin toată camera mea și am dat drumul muzicii, am stat și am ascultat acordurile liniștite ale pieselor și mi-am ţinut ochii inchiși mai tot timpul. Poate sună plictisitor, poate sună aiurea și lipsit de sens insă pentru mine a fost un revelion perfect.

    Aflat în stradă, am încercat să mă orientez și să pornesc spre casă, unde trebuia să ajung neapărat. Aveam nevoie de o baie și de un ceai fierbinte. Și aveam nevoie de somn.De foarte mult somn.

   Chiar dacă este cu puţin trecut de miezul nopţii, oamenii încă nu au intrat în case. Mulţi hoinăresc pe străzi ca și mine, sau se împleticesc până pe treptele caselor, probabil mult prea băuţi pentru a mai realiza ce fac.

   Un domn stă așezat pe veranda casei, care abundă de luminiţe și globuri fosforescente și bolborosește o versiune abia perceptibilă a unui colind. Alături are o sticlă de băutură, de gâtul căreia, degetele parcă i s-au lipit. Un altul ţipă și bate cu pumnii în ușa de la intrare a unei case, a lui presupun. O femeie o deschide, iar bărbatul se târăște inăuntru sub privirea supusă a acesteia, la care ţipă ca un animal.