Stereotype

30. Ne mai vedem

Capitolul 30

   Am adormit târziu, gândindu-mă la ceea ce tata îmi spusese. Părea că totul fusese un coșmar. Felul în care cuvintele îi ieșiseră pe gură și ura cu care vorbea. Am plâns, iar dimineața, când mama a venit să mă trezească mi-a șters lacrimile uscate de pe obraji, dar nu m-a întrebat nimic. Am auzit-o certându-se cu tata, imediat ce Mark a închis apelul și au continuat până am adormit. Însă nici eu nu am spus nimic, așa că a plecat.

   Mark nu a sunat pentru a-mi spune ce a făcut sau dacă Miyako plecase întradevăr cu Lucas, așa că mi-am continuat ziua stând singur în camera mea. M-am închis pe dinăuntru și am ignorat căldura și mașina care venise acasă la Amy să-i i-a lucrurile. Am cotrobăit după jurnal, bine ascuns sub niște straturi de haine și am început să-mi citesc vechile note, ajungând până la ultima, făcută înainte de Crăciun. O poezie despre dorința de răzbunare a lui Miyako. Nu știam ce să scriu, dacă o mai puteam face, așa că în loc să mă gândesc la o formulare pentru o poezie, pur și simplu am început să notez, fără să mă gândesc la rime și context și măsură.

Nu-l iubesc, el poate știe.

Nu-mi doresc să-l am alături,

Însă în noaptea pustie

Sub un cort mare de pături...

Îmi doresc să mă iubească.

Când luna pe cer apare

Și când singur eu rămân,

Nu-l vreau în a mea visare,

Nu spun asta, ci mă jur...

Însă vreau să mă viseze.

Nu-mi doresc să fie al meu,

Nici când dimineața vine,

Chiar dacă vine mereu.

Nu-i al meu, iar eu știu bine...

Că doar lui îi aparțin.

   Iar în josul paginii am notat: pentru Mark și alături am încept să-i desenez ochii mari și albaștrii, însă atât de reci. Nu am apucat să termin pentru că telefonul a început să sune, era el, așa că am răspuns fără ezitare.

- I-am găsit, a spus grăbit. Ai avut dreptate, se ascundeau acolo, insă Lucas are probleme. Avea droguri la el, droguri furate de Miyako, dar ei nu i se poate întâmpla nimic, ci mamei ei...în fine, dacă ai putea să vi la noi acasă ar fi perfect, Miyako plânge întruna, cred că e drogată. Prostul de Lucas a fugit, însă acum e la poliție, bănuiesc că este arestat...

- Nu pot să vin, am spus scurt gândindu-mă la cuvintele tatălui meu.

- Bine atunci, a spus el. Ne vedem mai târziu, dacă acum nu poți?

- Nu prea cred...trebuie să închid Mark.

- Noah stai!

   Însă am închis apelul, odată ce lacrimile au început să-mi brăzdeze obrajii. Trebuia să-l țin departe de mine, măcar pentru moment. Trebuia să stau singur, să nu mă gândesc la nimic. Însă îmi era imposibil, cu telefonul ce continua să sune și ochii lui Mark privindu-mă din interiorul jurnalului meu.

    Nu am găsit puterea necesară pentru a-i răspunde la apel și nici pentru a inchide jurnalul, ci am rămas cu degetele incleștate in coperta maronie, privindu-mi scrisul citeţ, insă nefiind capabil să citesc poezia. Literele se inceţoșau din ce in ce mai mult, iar melodia a luat-o de la capăt. Și-am inceput să plâng. Mai cu putere. De parcă in interiorul lacrimilor se revărsase toată amărăciunea și ura și tot răul de pe lumea asta. De parcă melodiei ii lipsea ceva, așa că pentru a fii completă trebuia să-mi armonizez suspinele cu ritmul ei incomplet.