Dragoste şi suferinţă

Capitolul 7

- Callie.. Șoptește băiatul ce se află acum în fața mea.

Se apropie de mine, iar spre surprinderea mea, când mă ridic de pe scaun mă strânge puternic în brațe. Nu ziceam nimic, doar stăteam cu capul pe pieptul lui și simțeam cum inima lui bate simultan cu a mea.

Mă simțeam nemaipomenit în brațele lui Eddie, dar o frică teribilă m-a cuprins când îl observ pe Josh venind nervos spre noi precum un fulger. Buza mea inferioară a început să-mi tremure.

- Ce naiba faceți voi doi? Ni se adresează Josh nervos.

- Ce facem? Nu l-am văzut de mult și mă bucur că a ieșit din spital, e ceva greșit? Chiar dacă încercăm să fiu calmă, vocea mea ușor pițigăiată mă dă de gol.

- Chiar m-am săturat de tine! Îi spune lui Eddie.

Își ia ghiozdanul și iese din clasă. Când îmi întorc privirea din nou spre brunetul ce îmi provoacă sentimente atât de profunde, observ cum se uită la mine nedumerit.

- S-a întâmplat ceva? Îl întreb curioasă să aflu motivul care l-a supărat.

- De ce ai mințit că nu ne-am întâlnit? Îmi răspunde cu o altă întrebare.

- Eddie..

Doar atât reușesc să spun, deoarece brunetul părăsește încăperea fără să mi se adreseze. Mereu fac asta. Mereu supăr persoanele la care țin cel mai mult.De ce viața mea nu poate fi nici măcar o zi roz?

Clopoțelul se face auzit, anunțând că o nouă oră începe. Mă pun înapoi în bancă mea și aștept să vină el. După câteva secunde își fac apariția Lissa, Josh și Eddie, urmați de dirigintă.

- Bună ziua elevii mei dragi, mâine este festivitatea. Mă bucur că toți ați terminat cu bine clasa a X-a și vreau să vă urez o vacanță relaxantă și frumoasă.

Ora alături de dirigintă trece destul de repede. Mâine este absolvirea. Ies din liceu și mă îndrept spre averea mea: bunica. Bunica mereu îmi oferă sprijinul ei și îmi dă cele mai bune sfaturi.

Ajunsă în fața casei unde bunica mea locuiește, un zâmbet mic îmi apare pe față. Casa nu era una dintre acele locuințe cu etaj și mari, era una micuță și de bun gust.

Mă apropii încet de ușa neagră din metal. Bat de două ori de ea, iar lacrimile îmi apar instant pe față când în fața mea apare bătrânica mea, averea mea.

- Bunico! Spun printre lacrimi îmbrățișând-o.

- Liniștește-te scumpete. Îmi șoptește, iar glasul ei îmi liniștea sufletul.

Intru în casa urmată de bunica și mă așez pe canapeaua ei confortabilă. Se uită la mine atenta parcă încercând să-și dea seama ce s-a întâmplat cu mine.

Se duce în bucătărie, iar după câteva minute apare cu doua cești mari de ceai. Când eram mică îmi plăcea să beau ceaiul făcut de ea, iar acum când inima mea este sfâșiată, știam că ceaiul si vorbele ei erau alinarea durerilor din sufletul meu.

- Bunico, s-au întâmplat atâtea lucruri.

- Povestește-mi scumpete.

- Mi-e frică buni. Gândul că nu știu cât voi mai trăi din cauza problemei mele de sănătate care s-a agravat, mă face să explodez și lucrul ce mă face să mai sper că totul va fi bine, este îngerul meu. Am cunoscut un băiat, Eddie, care mereu are grijă de mine, dar sunt împreună cu Josh și nu știu dacă simt ceva pentru unul dintre ei. Sufăr enorm bunico. Îi mărturisesc plângând.

- Viața e ca un pian, scumpete. Clapele albe reprezintă dragostea și fericirea, iar cele negre suferința și tristețea.

- Se pare că eu am mai multe clape negre. Îi răspund dezamăgită.

- Nu este adevărat. Pentru a simți și a asculta muzica vieții, trebuie să știm să combinăm ambele clape, nu doar cele negre.

Știam. Știam că doar vorbele ei mă poate face să mă simt mai bine. Cu lacrimile uscate pe obrajii, mă pun pe canapea lângă ea și îmi pun capul în poala ei.

- Doar tu ești singura mea alinare, bunico.

Un mic chicot îi iese printre buzele ei micuțe. Își bazează o mână peste a mea, iar cu cealaltă mă mângâie ușor pe cap.

- Fiecare obstacol reprezintă o lecție de viață. Mărturisește în final.

***

Mă aflam în camera mea, cu ochii țintiți asupra tavanului. Mă ridic și mă îndrept spre bucătărie unde o găsesc pe mama. Mă pun pe scaun și o privesc preț de câteva minute.

- Dorești ceva? Mă întreabă fără să se uite la mine.

- O pastilă, te rog.

- Ce ai pățit? Ce te doare? Ești bine? Mă întreabă îngrijorată.

- Mă doare capul, nu e nimic grav. Îi răspund întrebărilor.

- Chem doctorul.

- Nu! Sunt bine, mamă.

Îi comunic, dar de această dată, soarta nu ține cu mine. O amețeală mă cuprinde, iar vederea mi se încețoșează, ca și cum o pânză de păianjen mi s-a așternut pe ochii.

Singurele lucruri ce le auzeam, erau bătăile inimii mele și țipetele mamei când corpul meu firav a făcut contact cu gresia rece.

Ochii mi se umplu de lacrimi. Le simt ca pe nişte diamante care stau să se prăvale pe obrajii roşii care îi simt râzând de la fierbinţeala care m-a cuprins. Pleoapele îmi erau din ce în ce mai grele, într-un final, închizând-i.

Nu mai simțeam nimic. Nu simțeam nici o durere, nici macar corpul nu-l simțeam și nu mai auzeam nimic. Nici măcar strigătele mamei mele nu le putem auzi. Nici nu știam unde mă aflu sau dacă cineva este lângă mine.

Doar o singură întrebare mă macină. Acesta este sfârșitul meu, chiar voi muri?

Heeei prietenii. Sper să vă placă și scuzați-mi eventualele greșeli. Pupici <3