Dragoste şi suferinţă

Capitolul 18

Au trecut 2 zile de când nu mai știu nimic de Eddie, din nou. Îl sun întruna, dar nu răspunde. M-am ridicat repede din pat și mi-am făcut rapid un duș, apoi m-am îmbrăcat într-o rochiță roșie aprins. Mi-am încălțat balerinii negri și mi-am luat geanta micuță unde mi-am îndesat telefonul.

Am ieșit că un fulger din casă, îndreptându-mă spre casa lui. Nu am mai fost până acum la el acasă, nici nu i-am văzut vreodată pe părinții lui, dar sper ca totul să fie bine și că el, să nu fi pățit ceva.

Drumul către casa lui, era parcă de două ori mai lung ca de obicei, dar asta nu-mi va sta în cale. Încep să măresc pasul din ce în ce mai mult, până când am văzut că îmi iese în cale casa lui. Era o casă destul de simplă, albă. Curtea era frumos amenajată cu o grădină plină cu flori colorate și diferite accesorii de grădină, cum ar fi piticii.

Ceea ce mi-a atras atenția, a fost o micuță bentiță neagră, prinsă pe terasa din fața ușii. De obicei, acele bentițe negre, înștiințează oamenii că în această încăpere a murit cineva și se poartă doliu. Încep să alerg, la propriu, până în fața ușii. Bat de două ori în ușă, așteptând ca cineva să îmi răspundă. În cele din urmă, o doamnă în vârstă de vreo 40-42 de ani, brunetă și nu prea înaltă. Ceea ce mi-a atras, din nou, atenția a fost că doamna era îmbrăcată toată în negru, iar ochii îi erau umpluți cu acei mici picuri cristalini, semn că a plâns.

- Bună ziua! Eddie este acasă? îmi fac, într-un final, curajul de a vorbi.

- Sigur scumpo. Intră!

Apelativul "scumpo" îmi aduce perfect aminte de bunica mea. Ea, mereu îmi spunea așa, de obicei să își exprime sentimentele față de mine. Îmi voi aduce mereu aminte de cuvintele ei care mă făcea să radiam de fericire. "Te iubesc și te voi iubii mereu, scumpo!"

Intru stângaci în casă, văzând mai multe persoane îmbrăcate în negru. Bun! Chiar mă face să mă sperii toate chestiile astea. Doamna de mai devreme, cea care mi-a deschis și ușa, mă înștiințează că Eddie se află sus, în camera sa. Alerg, din nou, pe scări până observ o ușă maronie pe care erau frumos gravate literele ce alcătuiau numele îngerului meu, Eddie. Bat, a doua oară în ușă, până când aud vocea lui, semn că pot intra.

- Bună E..

Mă opresc când îl observ pe Eddie stând pe jos în mijlocul camerei, îmbrăcat tot în negru și plângând. Mă apropii cu pași mărunți spre el. Picioarele îmi tremurau necontrolabil, iar inima îmi bătea puternic.

- Oh Callie! Este tot ce spune, apoi mă strânge puternic în brațe, ca și cum acesta ar fi ultimul lucru pe care îl face.

- Ce s-a întâmplat? întreb, dar cred că întrebarea mea nu a fost una tocmai potrivită.

- Tata.. tata a murit, Callie! îmi spune printre râurile de lacrimi care îi năvăleau peste obrajii roșii.

- Dumnezeule!

Nu mai puteam să spun sau să gesticulez absolut nimic. Stăteam doar pe jos, îmbrățișându-l cu toată ființa mea pe Eddie. Mă simțeam oribil acum, știind că eu sunt îmbrăcată în roșu aprins, pe când toți ceilalți în negru. Voiam să îl întreb pe Eddie ce s-a întâmplat și ce a pățit, dar nu puteam.

- Totul s-a întâmplat acum un an. Îmi mărturisește parcă citindu-mi gândurile. Tatăl meu a aflat că suferă de..

Dar nu mai continuă. Se uită la mine parcă cu milă, deși nu eu eram cea care suferă în momentul acesta. Îl rog să continue, dacă crede că poate. Deși nu prea i-a convenit, a încuviințat. A urmat pentru câteva momente o liniște sumbră, apoi un oftat i-a părăsit gura.

- Anul trecut, tatăl meu a aflat că suferă de anevrism.

Cuvintele lui au fost ca niște cuțite înfipte exact în mijlocul inimii pentru mine. M-am îndepărtat din îmbrățișarea lui și m-am poziționat în fața lui așteptând ca dintr-un moment în altul să continue. Îmi era greu să ascult lucrul acesta, deoarece și eu sufăr de anevrism și gândul că în orice moment aș putea să mor, că inima mea va înceta să mai bată, mă face să mă cutremur și să simt un fior rece pe șira spinării.

- Continuă, îl îndemn cu vocea tremurândă.

- A aflat că suferă de anevrism. Când doctorul l-a depistat, cheagul era încă mic, dar pe zi ce trecea, acesta creștea. La începutul anului acesta, doctorul i-a comunicat că ar trebuii să se opereze, deoarece cheagul era mare. Prima dată, tatăl meu a refuzat spunând că își face tratamentul și cheagul se va micșora, dar luna asta durerile apăreau și a mers cu gândul să se opereze. S-a operat, dar pentru el operația i-a fost fatală. A cedat!

Spune și nici nu am observat când lacrimile au apărut în ochii mei și obrajii îmi erau umezi. Asta pot să pățesc și eu. De asta știa Eddie atât de multe despre anevrism și el mereu a avut încredere în mine că mă voi întoarce, atunci când am fost în comă. M-am pus în genunchi și m-am aruncat în brațele lui, căzând amândoi pe jos, unul peste celălalt. Nu mă interesa că în orice moment poate să intre cineva și să mă vadă, voiam să îl simt cât mai aproape.

Bunăă frumoșilor! Am revenit cu un nou capitol. Sper să vă placă și să-mi scuzați eventualele greșeli. Voiam să vă mulțumesc că îmi citiți cartea. Vă iubesc. Sunteți pupați 💋