Dragoste şi suferinţă

Capitolul 10

Ceasul prins pe peretele din salon arată ora 12:25 și nici urmă de părinții sau prietenii mei. Aveam o senzație că ceva se va întâmpla, dar nu aveam habar ce ar putea fi. Eram plictisită, singurele lucruri care le făceam era să mă uit la corpul meu și să privesc ceasul de nenumărate ori sau să mă plimb pe holurile spitalului.

Deschid încet ușa și ies din salon afară. Mă îndrept din nou spre lift și îi surprind pe Lissa și Eddie vorbind cu doctorul. Mă apropii de ei mai tare pentru a auzi ce vorbesc.

- Domnule doctor, ar rezista Callie unei operaţii? Îl întreabă Lissa pe doctor.

- Unchiule, fa tot ce este posibil să-și revină, te rog. Adaugă Eddie.

"Unchiule"? Adică doctorul care are grijă de mine de mulţi ani, mai exact de când am aflat că sunt bolnavă, este unchiul lui Eddie, îngerului meu? De ce nu am aflat până acum?

- Eddie, fac tot ce-mi stă în putință, dar nu cred că va rezista unei operații. Spune doctorul uitându-se când la Lissa, când la Eddie.

"Când va fi să mori... nu te uita la întunericul dinainte, ci la lumina ce laşi în urmă. Şi te vei stinge... cu zâmbetul pe buze." îmi spunea bunica. Atunci, când bunica îmi spunea citate scrise de autorul ei preferat, Nicolae Iorga, despre viaţă şi moarte, nu le înţelegeam, dar parcă acum, toate capătă sens.

Mă plimbam lângă Eddie şi Lissa pe holul spitalului. Erau trişti, atât de trişti încât nici lacrimile nu le mai invadau feţele palide. Într-un final, intră împreună în salon şi se aşează pe scaune.

- Hei Callie, şopteşte Lissa.

Nu puteam să răspund sau să îi ating, nu puteam face nimic. Timp de câteva minute, liniștea se năpusti asupra noastră, până când un plâns isteric mă face să scot sunete.

- Callie? Spune Eddie confuz.

M-a auzit? Eddie chiar m-a auzit sau e doar în capul meu? Cei doi prieteni ai mei își întorc privirea unul către celălalt și se uită speriați. Ies din salon și îl strigă pe doctor, el făcându-și repede apariția.

- Ce s-a întâmplat? Întreabă doctorul.

- Trebuie să vă uitați la ea, și-a mișcat degetul. Spun amândoi la unison.

Doctorul se apropie de mine și face același lucru ca acum două zile, îmi deschide pleoapele. Era ciudat, deoarece a mai făcut asta și mă simțeam din ce în ce mai ciudat pentru că răspunsul era același.

- Dacă am ajunge la operație, nu cred că ar rezista deoarece este o operație dificilă și Caliopia este slăbită, atât fizic, cât și psihic. Le mărturisește doctorul prietenilor mei.

- Unchiule, atunci ce este de făcut?

- Nu cred că mai avem ceva de făcut. Singurul lucru ce putem face este să..

- Nu! Îl întrerupe Eddie. Te rog, nu spune asta unchiule.

Inima îmi bătea puternic, pulsul îmi era accelerat, iar buza inferioară îmi tremura la unison cu mâinile. Nu pot să cred! Chiar s-a gândit să renunțe la mine.

Orele treceau repede, iar într-un final, părinții mei își făcuse apariția. Îmi era dor de ei, voiam cu orice preț să-i pot strânge în brațe și să le spun cât de mult îi iubesc.

Mama se așază pe pat, iar un oftat adânc îi ieșise printre buzele ei roșii ca sângele și cărnoase. Își pune mâna pe piciorul meu și mă mângâie ușor. Avea niște mâini ce emană căldură și sunt atât de fine.

- Of Caliopia, au trecut 3 săptămâni de când nu ți-am auzit vocea ta blândă și nu ți-am văzut ochii negri strălucitori.

La auzul cuvintelor mamei mele, șiroaie de lacrimi se scurgeau încet pe fața mea și făceau contact cu umărul stâng al mamei pe care mi-am pus capul. Îmi era greu să o văd așa, suferind.

Parcă și acum îmi aduc aminte de certurile cu părinții mei, mai ales cu mama. Mereu îmi spunea "Caliopia" iar eu strigam să nu-mi mai spună așa pentru că îmi detest numele, dar de fiecare dată îmi spunea la fel.

- Caliopia, ți minte când erai mică și fugeai prin casă cu scutecul în cap și cu pătura prinsă la spate spunând încontinuu că ești superman? Se auzi vocea tatei.

Un mic chicot îmi ieși pe gură când mi-am adus aminte de acele vremuri. Eram doar o simplă fetiță care râdea întotdeauna și nu mă înfruntăm cu o boală nemiloasă.

- Sau atunci când i-ai aruncat bolul cu mâncare în cap verișorului tău spunându-i că îi stă mai bine cu macaroane pe el, continuă Lissa cu ochii înlăcrimați.

Toate amintirile mele alături de Lissa îmi invadează mintea și eram foarte fericită că ea nu a uitat de ele. Eu și Liss ne cunoaștem de când eram copii și uneori ne certam din cauza unei jucării.

"Callie, dă-mi înapoi păpușă, e Babuu al meu."

În ziua aceea ne-am certat îngrozitor din cauza păpușii sale pe care a botezat-o "Babuu" din habar nam ce motiv. A fost prima și ultima dată când am stat certate o oră, iar pentru noi parcă a durat o veșnicie.

"- Callie, îmi este teamă că te voi pierde. Trezește-te soarele meu"

Cuvintele lui îmi răsunau încontinuu și plângeam, dar nu știam dacă de supărare, pentru că nu îi pot alunga tristețea, sau de fericire, pentru că m-a numit "soarele meu". Chiar dacă nu știam ce simt cu adevărat pentru el, dacă este iubire prietenească sau nu, îmi doream să fie cel mai fericit om din lume, pentru că țin la el.

Bună frumoșilor, ce faceți? Sper să vă placă acest capitol și scuzați-mi eventualele greșeli. Pupici❤