Dragoste şi suferinţă

Capitolul 11

Mă simţeam din ce în ce mai rau, dar nu fizic.. ci psihic. Singurul lucru ce mă ţinea încă în viaţă, era familia mea, Lissa şi Eddie. Mă simt singură, singură într-o lume necunoscută mie, lumea dintre viaţă şi moarte.

"Viaţa e ca un pian, scumpete. Clapele albe reprezintă dragostea şi fericirea, iar cele negre suferinţa şi tristeţea. Pentru a simţi şi a asculta muzica vieţii, trebuie să ştim să combinăm ambele clape, nu doar cele negre."

Cuvintele bunicii îmi răsunau încontinuu şi îmi făcea capul să vâjâie. Eram conştientă că vorbele bunicii mele sunt cu totul adevărate, dar nu puteam să accept. O iubeam pe bunica mea şi mereu mă făcea să mă simt bine cu vorbele ei dulci sau cu citate de Nicolae Iorga şi niciodată nu mi-am putut da seama cum le memora pe toate şi cum putea să le spună cu atâta calmitate şi iubire.

Brusc, privirea îmi cade către uşă la corpul micuţ şi îşfăcat de timpul care a trecut pe lângă ea, era bunica. Ce şanse mici erau să intre în momentul în care mă gândesc la ea, cred că foarte mici. Intră şi închide uşa în urma sa şi se apropie încet de mine. Deşi bunica mea a împlinit anul acesta 70 de ani, era o femeie mică de statura şi slabă, iar ridurile nu îşi făcuse prezenţa pe faţă. Era mereu elegantă şi purta întotdeauna fuste, până şi în lunile friguroase din an.

- Bună scumpete, spune şi o lacrimă îşi face apariţia pe faţa ei micuţă.

- Bunico, şoptesc deoarece eram conştientă că nici ea nu ar avea posibilitatea să mă audă.

- Sunt lângă tine scumpete. Face o mică pauza, apoi buzele îi se deschid din nou. De ce faci asta? De ce mă laşi să mor pe dinăuntru? Mi-e dor de tine, scumpete mică.

- Ştiu bunico, şi mie de tine. Îi răspund chiar dacă eram conştientă că nu are cum să mă audă.

Bunica este o femeie cu argint în păr şi cu aur în inimă. Pentru bunica mea mi-aş dori să fie sănătoasă, să mă aştepte mereu cu vorbele ei duioase şi să o pot strânge mereu la piept. Într-un final, femeia care m-a crescut de mică şi mi-a umplut sufletul de speranţă, bunica, se îndreaptă acum spre ieşire.

Trecuse deja două ore de când bunica plecase şi am rămas singură. Îmi doream din tot sufletul să îmi revin. Din cauza plictiselii care s-a năpustit asupra mea, mă hotărăsc să ies din spitalul în care mi-am petrecut un timp lung şi să-mi vizitez casa, îmi este dor de ea.

***

Ajunsă în faţa casei mele după un drum destul de lung şi călduros, mă îndrept către casă şi mă opresc în faţa uşii maro. Inima mi se făcuse cât un ghem, simţeam cum sângele îmi circulă repede prin vene, iar respiraţia îmi era accelerată ca după douăzeci ture de teren de atletism. Îmi adun toate puterile şi deschid încet uşa. Pentru prima dată de când sunt aşa, zâmbetul îmi apre instant pe faţă când îi văd pe toţi împreună.

Mama, tata şi sora mea stăteau pe canapea, Lissa şi Eddie pe fotoliile de lângă canapea, iar bunica pe scaun lângă Lissa. Mă apropii de ei şi mă pun pe piciorul de la fotoliul pe care stătea Eddie. Acum eram o familie unită şi mare. Zâmbetul de pe faţă mi-a dispărut la fel de repede precum a apărut când am asistat la conversaţia dintre ei.

- Trebuie să cădem toţi la comun acord pentru ceea ce vom face, se auzi vocea groasă a tatălui meu.

- Dar, domnule Thomson, ce am putea să facem? Întrebă Lissa

- Doctorul a spus că nu ar rezista unei operaţii, îi anuntă mama.

- Şi ce a-ţi vrea? Să renunţăm la ea? Să o omorâm noi? Îi întreabă bunica nervoasă.

- Nu! Nu putem face asta! Strigă Eddie speriat.

Stăteam ca o statutie. Nu mă mişcam, doar ochii îmi umblau de la o persoană la alta. Ce să fac? Cum să mă trezesc?

- Eddie, nu putem să o lăsăm toată viața așa. Și pentru noi este dureros să ne pierdem fiica, poate doar suferă acum. Mărturisește mama.

Eram surprinsă. Lacrimile îmi ardea fața palidă, iar ochii mă înțepa, semn că alte lacrimi își vor face simțită prezența. Toți plângeam. Ei pentru mine, iar eu pentru ei.

"Şi ce a-ţi vrea? Să renunţăm la ea? Să o omorâm noi?"

Cuvintele bunicii mele îmi invadează mintea. Mă simțeam vinovată pentru suferința lor așa că am ieșit ca fulgerul din casă, îndreptându-mă spre spital.

Plângeam în hohote, iar lacrimile îmi curgea necontenit. Un mic strop de ploaie aterizează pe asfaltul cald, urmați de mai mulți.

Ajunsă în spital, intru în salon și nervii mă cuprind când îmi văd corpul întins pe patul tare. Când credeam că viața mea nu poate fi mai rea de atât, Josh intră în salon și se apropie de pat prinzându-mi mâna.

- Bună Caliopia, îmi cer scuze că nu am venit până acum, dar nu puteam să te văd că suferi.

- Mincinosule! Spui doar minciuni. Strig cu toată puterea, strângându-mi pumnii cu putere.

Iar când credeam că îmi ies din minți, apare și Eddie cu un buchet mare de trandafiri roșii. Trandafirii roși erau preferații mei, încă de mică culegeam trandafirii din grădina bunicii.

- Ce naiba cauți aici? Nici acum când iubita mea este pe moarte nu ai puțin respect? Îi spune Josh lui Eddie.

"Iubita mea", "pe moarte"?

Cum putea să mă numească iubita lui când este prima dată când vine la mine la spital și afirmă că sunt pe moarte? Nenorocitul!

Bună. Sper să vă placă noul capitol și să-mi scuzați eventualele greșeli. Chiar mi-ar face plăcere să îmi spuneți părerea voastră despre carte. Pupici.