Dragoste şi suferinţă

Capitolul 22

Din perspectiva lui Eddie.

Nu înțeleg cum am putut fi atât de prost. Cum să lovesc persoana pe care o iubesc? I-am făcut atât de mult rău. Nu mai știu nimic de ea de două zile. Am sunat acasă la ea și părinții ei mi-au spus că a dispărut. Și-a scos aparatul și a plecat. Lissa este cea mai bună prietenă a ei și nici măcar ea nu știe nimic. Vinovăția mă apasă.

- Eddie, ești ok? mă întreabă Lissa.

- Nu Lissa, nu sunt ok! Am rănit-o. Am rănit persoana pe care o iubesc nespus de mult. Îi mărturisesc Lissei.

Mă simt al naibii de nașpa. Deși niciodată nu i-am spus, o iubesc. O iubesc cu toată ființa mea, aș face orice pentru ea. O vreau acum și pentru totdeauna lângă mine, vreau să o iau de mână, să se cuibărească în brațele mele și să o sărut în fiecare minut. Vreau să adorm lângă ea în fiecare seară. Vreau să îi spun cât de mult o iubesc. O vreau pe ea, aici.

Îi simt mereu lipsa. Iubesc o singură fată. Iubesc timpul petrecut alături de ea, lumea ei, seriozitatea ei, iubesc gândurile și visele ei, iubesc timiditate ei, iubesc când tremură sub atingerile mele. Iubesc totul la ea. Nu mă interesează că este bolnavă, deși uneori mi-e frică. Mi-e frică să nu o pierd ca pe tata. Această boală este una grea de suportat. Nimănui nu îi place să își petreacă viața prin spitale și legată la aparate.

- Trebuie să sunăm la poliție! mă trezesc urlând.

- Eddie, trebuie să treacă două zile, a trecut doar una. Îmi spune Lissa tristă.

Nu pot să aștept așa mult. Încă o zi este prea mult. Trebuie să fac ceva, să aflu unde este Callie. Mă așez pe scaunul de la biroul din camera mea și îmi las capul să îmi cadă pe mâini. Trebuie să mă gândesc la un loc în care Callie s-ar simți bine. Unde s-ar putea refugia. Nu îmi vine nici macar o nenorocită de idee.

- Lissa? murmur fără să îmi ridic capul spre fața ce stă pe pat în șezut.

- Da? îmi răspunde.

- Unde i-ar plăcea să meargă pentru a se relaxa?

- Nu știu Eddie. Nu pot să citesc gândurile și nu sunt nici vrăjitoare! îmi spune sarcastică.

- Nu mă ajuți deloc! Trebuie să fie un loc care îi place mult, poate din copilărie.

"- Ce loc mirific!"

Amintirea din acea zi mă lovește amețitor de repede. Locul în care am spus-o pe Callie. Locul acea i-a plăcut foarte mult. Acolo i-am spus pentru prima dată că o iubesc, deși ea a crezut că am spus-o doar ca la un prieten. Mă ridic repede de pe scaun și mă încalț. Lissa se uita ciudat la mine, dar nu o bag în seamă. Îi spun doar un "Trebuie să plec" și ies din cameră trântind ușa. Cobor în grabă scările și ies din casă.

Îmi scot din buzunar telefonul mobil și sun la taxi, deoarece nu vreau ca nimeni să știe unde merg, pentru că nu știu sigur dacă ea este acolo. În cele din urmă apare și mașina. Taximetristul este un bărbat de vreo 55 de ani, cărunt și cu fața zbârcită. Îi indic locul unde să mă lase, el doar aprobă tăcut. Drumul spre locul unde Callie mi-a spus că mă iubește, mi se pare acum mult mai lung.

Mașina se oprește brusc, iar când mă uit pe geam observ că nu am ajuns la destinație. Îl întreb ce s-a întâmplat, iar el mă anunță că mașina nu mai pornește, semn că s-a stricat. Mă dau jos din mașină și îi dau bărbatului o bancnotă.

- Ce vreți să faceți, domnule? mă întreabă taximetristul.

- O iau pe jos, răspund absent.

- Dar mai sunt în jur de 200 de metri, domnule!

- Nu contează! Îi răspund.

Încep să fug ca un om tocmai scăpat de la spitalul de nebuni. Cine mă vede, sigur v-a crede că sunt un psihopat care tocmai a scăpat din spital, dar nu mă interesează. Cel mai important lucru este Callie acum. Vreau să o văd, vreau să știu că este bine și că nu a pățit nimic. Ultima dată când am văzut-o, se simțea rău și era legată la aparate. Un câine mi se alătură, începând să fugă și să latre după mine. Clar, sunt nebun!

Mă opresc brusc când observ că am ajuns. Ori domnul acela m-a mințit și nu au fost 200 de metri, ori eu am fugit mai tare și mai mult ca niciodată. Transpirația era excesivă acum. Tricoul îmi era lipit de piept, iar fața îmi era udă. Gâtul îmi era extrem de uscat, fiindu-mi sete. Încep din nou să fug printre copaci, până ajung la locul în care am adus-o pe Callie, dar nici urmă de ea. Mă hotărăsc să o iau prin pădure, cu gândul că poate se plimbă. Mă plimb peste tot, iar când să mă dau bătut, aud niște sunete că și cum cineva plânge. Mă întorc spre locul din care se aud zgomote și văd o fată stând lipită de un copac. Mă apropii mai tare și îmi dau seama că este ea, este Callie.

- Callie! strig, aruncându-mă în genunchi în fața ei.

- Eddie! șoptește și mă strânge puternic în brațe.

Arată oribil! Era slăbită. Părul îi stătea în toate părțile, fața îi era palidă, iar buzele uscate, semn că nu a băut de ceva timp. O strâng puternic în brațe, apoi îi iau fața în mâinile mele. Avea lacrimi în ochii și mă durea să o văd așa.

- Iartă-mă Callie!

- Taci! îmi spune, apoi buzele ei se zdrobesc de ale mele.

Hei!

Am revenit. Acest capitol este pentru tine, scumpa mea AlexandraCoc. La mulți ani și multă fericire! Ly, dear! 😍😘