Dragoste şi suferinţă

Capitolul 14

Acești ani au fost oribili pentru mine, dar am avut unele cazuri în care am fost fericită. Un an. O perioadă îndelungată pentru mine. Un an în care eu și Lissa am fost departe una de alta. Un an în care nu am avut cu cine să-mi împărtășesc secretele. Parcă și acum îmi aduc aminte ziua nefericită în care ne-am despărțit.

"Callie, Callie. Strigă prietena mea în timp ce fugea să ajungă la mine. Trebuie să-ți spun ceva, voi pleca din oraș. Îmi mărturisește cu lacrimi în ochii."

Când cuvintele au ieșit repede din gura prietenei mele, inima mea a făcut parte cu suferința. Suferința și dezamăgirea. Ne promisesem că v-om rămâne împreună pentru totdeauna și nimeni nu ne va putea despărți, dar destinul ne-a supus unei încercări grele.

Apoi, după un an petrecut departe de persoana care îmi era că o soră, s-a întors. Eram atât de entuziasmată când ochii ei ciocolatii i-au fixat pe ai mei. După acel an în care am fost departe una de cealaltă, nu ne-am mai despărțit niciodată și ne-am promis că și după ce vom termina facultatea, ne vom înțelege că două surori.

L-am cunoscut și pe Josh, care la vremea aceea îmi era un prieten bun și ne-am înțeles extrem de bine. Cei drept, ne mai certam din când în când, dar nu ne ținea mai mult de o zi.

"Caliopia, ai fost, ești și vei rămâne cea mai bună prietenă. Nu te voi părăsi niciodată, iar dacă ai nevoie de mine, sună-mă la orice oră."

Aceste erau cuvintele lui Josh care mi le-a rostit cu dragoste. Nu orice dragoste, ci aceea de prieteni. Mereu îmi povestea când îi plăcea de o fata, iar întrebarea mea era aceeași "I-ai zis și ei?"

Acum mă aflam încă în spital, așteptând cu sufletul la gură ca doctorul să-mi aducă rezultatul tomografiei. Ochii mei erau fixați atent pe ușa care nici cum nu se deschidea.

- Callie, ai răbdare. Spune Eddie mângâindu-mi mâna.

Chiar dacă se abținea din greu să-și ascundă sentimentele, în ochii lui ciocolatii se putea citi cu ușurință sentimentul ce-l macină. Teama. Teama că poate starea mea nu este una foarte bună, îl face pe băiatul de lângă mine să tremure ușor.

- Bună ziua, se auzi vocea groasă a doctorului.

- Bună ziua, îi răspund afișând un mic zâmbet.

- Cum te simți, dragă? Mă întreabă doctorul zâmbind.

Era chiar de treabă. Îl cunosc de ceva timp pe doctor și oricât aș fi încercat să-l mint în legătură cu starea mea, spunându-i de fiecare dată că mă simt extraordinar, nu reușeam. Mereu își dădea seama.

- Mă simt.. bine. Îi răspund fără să-l privesc.

- De ce minți, dragă? Of Caliopia, te cunosc îndeajuns ca să-mi dau seama cum te simți.

- Atunci de ce mă întrebați de fiecare dată?

Au fost cuvintele care mi-au ieșit pe gură fără să conștientizez că a ieșit mai mult ca un reproș, decât cum aș fi vrut eu să iasă. Doctorul se uita atent la mine, acompaniat de cei doi prieteni ai mei care au rămas cu gura căscată.

- Caliopia, ți-am făcut tomografie. Nu mă poți minți în legătură cu starea ta.

Doctorul flutură de câteva ori dosarul în care se află rezultatul analizei. Rezultatul care îmi va schimba radical starea de spirit, din una bună, în una rea. Eram conștientă că analizele nu arătau deloc bine din moment ce mi-am petrecut atâtea zile în comă.

- Analizele nu arată deloc bine, sunt cuvintele care mi le adresează doctorul.

Spaimă. Acesta este cuvântul ce mă definește în acest moment. Îmi era frică de ce se poate întâmpla. Nu îmi era frică de moarte, niciodată nu mi-a fost, pentru că știam că momentul în care sufletul meu îmi va părăsi corpul, este inevitabil.

- Cât mai am de trăit? Spun cu lacrimi în ochi.

- Caliopia, nu pot să-ți spun sigur asta în acest moment. Era răspunsul doctorului la întrebarea adresată de mine.

- Vreau să plec acasă! M-am smiorcăit că un copilaș de 5 ani.

Nu știam sigur cât aveam să mai trăiesc. Ore, zile, săptămâni, luni sau chiar ani, dar cert este că momentul va veni cât de repede. Mă simțeam aiurea.

***

- O Dumnezeule, Caliopia! Se auzi țipătul mamei mele care mă întâmpină la ușă, alături de tatăl și sora mea.

- Mamă, tată! Spun în timp ce lacrimile îmi curgeau șiroaie pe fața mea încă palidă.

Era un moment unic pentru mine. După atâta timp, puteam să-i strâng pe toți cei dragi mie în brațe și să le spun cât de mult îi iubesc. Conștientă că în cele din urmă va urma un discurs mare, mă așez pe canapea și aștept ca predicile mamei si tatei să înceapă.

- Caliopia, șoptește mama ocupând loc pe canapea lângă tata.

- Da mamă, te ascult.

Știam despre ce vrea să vorbească. Despre cum trebuie să am grijă de mine, să nu fiu tristă, nervoasă și alte chestii. Așa că, îmi așez mâinile în poală și încep să mă joc cu degetele exact ca un copil certat de părinți.

- Este vorba de bunica ta..

Erau cuvintele tatălui meu, iar eu îmi ridic brusc privirea către cel ce discuta cu mine.

- Bunica? Ce s-a întâmplat cu ea? Unde este?

Întrebările mele îi făceau pe toți cei prezenți să se uite la mine cu milă, iar eu așteptăm cu sufletul la gură răspunsurile.

- Este sus, în camera ta. Îmi răspunde într-un final mama.

Mă ridic într-un suflet și fug pe scările care îmi păreau extrem de multe acum, fără să dau ascultare strigătele părinților mei, care acum erau pe urmele mele.

Nu știam care este motivul pentru care părinții mei încearcă să mă oprească, dar în acest moment nu-mi păsa. Singurul lucru de care îmi păsa, era bunica și să aflu ce se întâmplă cu ea.

În cele din urmă, când în sfârșit ajung în fața ușii, ceva mă reține să apăs pe bucata de fier ce acum, se află în fața mea. Cu o oarecare reținere, bat de două ori în ușă și aștept îndemnul de a intra, dar acesta nu se aude.

Părinții mei deja ajunsese în spatele meu, trăgând de mine să nu intru, dar fără să-i ascult, apăs puternic pe clanță și intru. Acum îmi pare rău că nu mi-am ascultat părinții, deoarece imaginile ce mi se derulau în fața ochilor, m-a terifiat.

Bunăă. Am revenit cu un nou capitol. Sper să vă placă și să-mi scuzați eventualele greșeli. Pupici și aștept părerile voastre.